De ce Solidaritate?
Până nu demult, organizaţiile de tineret ale partidelor politice erau considerate cenuşăresele formaţiunilor mamă şi de ce nu, tinerii erau văzuţi în multe cazuri, doar ca simplii lipitori de afişe. Această situaţie a determinat puţine ascensiuni la vârful partidelor pe linie normală (tineret-seniori) şi poate fi explicată şi prin tinereţea partidelor politice post-revoluţionare dar şi datorită imobilităţii politice a unor lideri ancoraţi în trecut.
Tinerii erau ţinuţi în vitrină pentru a se arăta că totuşi partidele erau preocupate de problemele generaţiilor care vin. În realitate, aceştia primeau prea puţine funcţii în organismele de conducere luând parte minimal la mecanismul decizional.
În ultimii ani însă, societatea românească supusă unui flux modernizator accelerat a facilitat apariţia unor voci proaspete în politică, mediu de afaceri, cultură dinamizând dezbaterea publică şi generând noi teme sociale, economice.
Un impuls puternic în rândul activităţii tinerilor în politică s-a petrecut în anul 2002, atunci când Victor Ponta, sprijinit de premierul Adrian Năstase a câştigat preşedenţia Tineretului Social - Democrat, care anterior îl numise şi şel al Corpului de Control al Guvernului. Ulterior TSD a explodat ca manifestare şi greutate în cadrul PSD, tinerii fiind permanent sprijiniţi de foştii preşedinţi ai PSD (în aceeaşi perioadă 14 membrii TSD au fost cooptaţi în biroul executiv şi 40 în Consiliul Naţional).
O istorie sumară a realizărilor TSD în ultimii ani arată eficienţa acestei structuri, rezultatele ei putând fi concluzionate printr-un simplu raport: 19 tineri parlamentari, 2 tineri europarlamentari şi 9 tineri în executiv (scurtul mandat din 2009).
România de azi are nevoie de implicarea tinerilor în politică. Este necesar să fim solidari cu experienţa seniorilor, nevoile cetăţeanului, urmărind să fim parte decizională pentru viitorul nostru.
Tinerii din politică au acumulat în ultimii ani o experienţă ideologică şi organizatorică substanţială. Desele schimburi de experienţă cu organizaţii frăţeşti la conferinţele europene au stimulat tinerii politicieni, determinându-i să fie mai activi, mai dinamici. Comunicarea, feedback-ul online a apropiat mult tinerii de seniori şi le-a facilitat participarea la răspândirea mesajului politic.
Programul Politic Solidaritate îşi propune să abordeze teme politice recente şi să ofere soluţii pentru viitorul nostru, ieşirea din criză. Ne declarăm din start îndepărtaţi de populismul retoric şi de ofertele maximale cu care mulţi politicieni ne-au obişnuit în ultima perioadă.
Solidaritate este un proiect adresat membrilor TSD, PSD dar şi societăţii civile din România. Sperăm ca demersul organizaţiei noastre să fie urmat de alţi colegi din teritoriu şi de ce nu şi de alte organizaţii de tineret ale partidelor din România.
Autori:
Horia Nasra, Adrian Cadar.
Solidaritate, Responsabilitate, Comunitate!
I. Solidaritate
Resuscităm Solidaritatea
În ultimii 20 de ani, cetăţeanul român s-a transformat din producător de idealuri în consumator de sloganuri. Majoritatea cetăţenilor nu acţionează civic în agora ignorând potenţialul social ce-l reprezintă.
Guvernarea de dreapta D.A. apoi guvernările PNL, PD-L au destructurat societatea civilă, prin comunicare defectuoasă, politici sociale paupere, printr-o izolare administrativă de neînţeles.
Nu puţini sunt astăzi cetăţenii, care consideră angajarea publică un domeniu a discreditării, a compromisului şi a renunţării la activităţile intelectuale şi spirituale. Mulţi tineri dezavuază politica dar şi implicarea socială în comunitate. Ca viitori reprezentanţi ai administraţiei trebuie să încurajăm inserţia tinerilor în viaţa socială (asocieri de idei, ONG-uri, asociaţii culturale) şi în politică, cointeresându-i, explicându-le că prin implicare obţin autoadministrare. Este una din căile ce duc la responsabilizarea şi modernizarea României – investiţia în cultura civică.
În România, comunitatea este lipsită de conţinut. Subiecţii comunităţii nu realizează importanţa socială proprie, îngreunând procesul democratic prin letargia socială. Această stare se datorează eşecurilor repetate în actul de guvernare dar mai ales populismului şi demagogiei.
Mulţi cetăţeni se întreabă ce beneficiu aduce activismul civic? Răspunsul poate fi dezamăgitor: nimic. Activismul civic este o stare normală într-un stat sănătos. Activismul presupune atitudine, atitudine socială, comunitară, sindicală, culturală, spirituală.
Într-o Românie corectă, comunitatea ar trebui să ia parte la relaţia cu unitatea politică al cărei rezident legal este. Implicarea comunităţii în politică trebuie să evolueze continuu, de la o formă simbolică la una funcţională, de la stări emotive la manifestări concrete.
Democraţia presupune participarea cetăţenească în polis. Formula contractuală dintre cetăţean-stat, stat-cetăţean propunând în esenţă, ca fiecare dintre noi să pună în comun persoana sa sub conducerea voinţei generale iar ca societate, stat, să primim în corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului.
Eronat, societate civilă şi politica sunt deseori privite, ca realităţi aflate în raporturi de excludere reciprocă. Acestea de fapt, sunt două laturi complementare ale societăţii moderne. Trăsătura dominantă pentru o asociere politică constă în relaţia sa cu o parte semnificativă a societăţii civile pe care se străduieşte să o mobilizeze şi să o cointerezese în vederea „cuceririi” şi exercitării puterii de stat.
Partidele instituţionează „conflictul” existent în societatea civilă şi sunt factori de administrare a acestuia (partidele au funcţii de reprezentare şi mediere în societate).
Cetăţenii trebuie să înţeleagă, că în primul rând politica înseamnă autoadministrare. Cetăţenii cointeresaţi de administrarea comunităţii formează segmente sociale cu diferite interese. Partidul devine astfel un canal de exprimare a unor interese, concepţii proprii unui/or
segment/e din societatea civilă, un mod instituţional al raportului comunitate-stat, stat-comunitate.
Funcţia de reprezentare a unei asocieri politice, echivalează cu o proximitate ideologică, constituită între doctrină şi predispoziţiile cultural-sociale ale comunităţii respective.
Într-o societate aflată în criză financiară şi morală, în care standardele economice minime ale cetăţeanului nu sunt asigurate, începe să se fractureze contractul social, scăzând totodată şi interesul pentru drepturile civile şi politice. Cetăţeanul hrănit cu iluzii, promisiuni electorale neconcretizate devine ori indiferent (societăţile în care societatea civilă este aproape inexistentă) ori revoltat (occident).
În România cetăţeanul devine tot mai tentat să-şi abandoneze destinul în faţa elitelor politice specializate în guvernare, chiar dacă acestea pot fi oricând amendate, înlocuite sau selectate prin votul cetăţeanului. Ultimele guvernări de dreapta au fost legitimate printr-o participare restrânsă la vot. Practic o minoritate socială dictează majorităţii. Aceste guvernări nu au reuşit să stabiliească angajamente sociale clare faţă de cetăţean provocând incertitudine şi neîncredere împingând cetăţenii spre scepticism, apatie faţă de cei ce administrează România.
A sosit timpul unei optici noi în relaţia partid – societate civilă, asocierea civică fiind vitală pentru orice formă de manifestare politică.
Regula de bază a comportamentului comunitar este solidaritatea. Social-democraţia îşi propune resuscitarea solidarităţii din comunitate, aceasta fiind unul din obiectivele majore pe care le vom aborda în viitor. Prin solidaritate ne propunem să sprijinim o democraţie socială reală pentru România, cetăţeanul fiind în viziunea stângii subiect al vieţii publice. Cetăţenia angajată nu trebuie să rămână la stadiul de concept teoretic.
Credem în Cetăţenia Angajată
În societatea noastră nu există isonomia (egalitatea în faţa legii) şi nici isegoria (dreptul egal de a vorbi în spaţiul public) ci doar teoretic. Actuala putere portocalie şi clientela sa deţin un monopol politic, instituţional şi pe alocuri economic asupra României. Anii trecuţi au caracterizat guvernarea României prin procesele discreţionare ale guvernelor ce administrau ţara cu Ordonanţe de Urgenţă, rolul Parlamentului devenind decorativ. Treptat demarcaţia între puterile statului a fost eludată, Curtea Constituţională devenind factor de guvernare, fenomen unic în Europa secolului XXI.
Abuzul de putere a autorităţilor s-a manifestat în cele mai diverse forme: hărţuirea aleşilor locali membri ai partidelor de opoziţie, demiteri ilegale pe criterii politice, intimidarea sindicatelor şi demonizarea presei.
Reducerea numărului de angajaţi în structurile guvernamentale şi a anexelor acestora: agenţii guvernamentale, autoriăţi şi comisii nu s-a realizat. În schimb au fost disponibilzaţii zeci de mii de angajaţi din domenii cheie ale economiei. Slaba infrastructuriă a transporturilor a provocat lipsa resurselor financiare din străinătate. Situaţia actuală este alarmantă: există puţini kilometri de autostradă, reţeaua feroviară este învechită, flota aeriană şi fluvială deteriorate şi flota maritimă inexistentă.
Funcţionarea justiţiei a devenit un deziderat îndepărtat pentru români, lupta împotriva corupţiei devenind doar un slogan lipsit de conţinut a celor ce l-au promovat. Plimbările în zgardă jenante a unor oameni de afaceri au discretizat instituţia Parchetului iar procesele îndelung amânate au slăbit încrederea românilor în justiţie.
Stânga îşi propune să realizeze o politică socială puternică vizind combaterea sărăciei şi a şomajului considerând că prin muncă (crearea de locuri de muncă) putem depăşi mai uşor criza.
Optăm pentru un stat activ care să-şi asume rolul dezvoltării asigurând servicii cu caracter social: educaţie, administraţie şi justiţie, ordine publică, apărare. Considerăm ca misiuni fundamentale ale statului: şanse egale la educaţie, securitate cotidiană, sanitără şi alimentară, protecţia mediului şi afirmarea valorilor.
Toate aceste deziderate nu se pot realiza fără să reinventăm o cultură a cooperării în România. Dorim să „gospodărim” împreună România cu ajutorul unei societăţi civile interesate de buna administrare a ţării. Cultura cooperării nu se poate realiza fără cointeresul cumunitar. Ordinea legitimă ce asigură şanse egale pentru toţi nu poate rezulta decât dintr-o definire clară a intereselor comune. Acest fenomen este o îndatorire generică a cetăţenilor şi se poate realiza acolo unde există cel puţin în condiţii minime conştiinţa apartenenţei la comunitatea politică statală şi a dreptului participării la viaţa publică a acesteia.
Social-democraţia românească îşi propune să facă politică cu cetăţenii, în comunitate.
II. Responsabilitate
O Românie fără populism
România secolului XXI, trebuie să fie o Românie fără populism. Timp de 20 de ani, populismul a fost o modalitate de a face politică, ce a ridiculizat cetăţenii prin lipsa de respect a multora dintre noi faţă de nevoile reale ale comunităţilor.
Rezultatul populismului este întotdeauna vizibil, el formând un comportament politic menit să delegitimeze sistemul democraţiei reprezentative, instituţiile şi valorile acesteia, cu unicul scop de a accede la putere sau al asigurării menţinerii acesteia. Populismul poate fi susţinut de orice politician dar de cele mai multe ori el este întâlnit la partidele „milenariste” orchestratre cu mână de fier de un dirijor absolut. Un campion, ce împreună cu camarila sa îşi consideră destinele ca reprezentări, unice instanţe de putere în stat, legitimate de voinţa populara, de „demos“ şi drept unici conducatori ai luptei pentru o acţiune economică benefică si pentru dreptate şi echitate socială în cadrul naţiunii.
În România ultimilor şase ani, cel ce s-a erijat ca fiind campionul poporului, a fracturat societatea de cei ce o reprezintă, de aleşii parlamentari, locali. A funcţionat politica „bunului împărat” ce a atribuit succesul şi morala campionului, iar responsabilitatea şi de ce nu eşecul, administraţiei, opoziţiei, Parlamentului. Această tradiţie politică valabilă Europei de Est i-a folosit preşedintelui, preluând totuşi şi formule mai recente ale altor carismatici europeni gen Berlusconi (Italia) sau Le Pen (Franţa).
Stimaţi colegi, astăzi avem o şansă unică să reconstruim moral societatea. Lupta noastră contra minciunii electorale şi a populismului trebuie susţinută. Avem norocul astăzi, să fim conduşi de un lider, departe de istoria uneori tenebroasă a vieţii politice din tranziţie. O Românie Corectă se poate realiza printr-o solidaritate de partid, socială, comunitară. O Românie Corectă se poate cristaliza dacă vom reuşi să eliminăm populismul retoric şi acţional.
Anii 2008-2009 au fost pentru mulţi dintre noi, cei tineri, botezul politic ratat în agora. Am fost martori la apogeul populismului de dreapta, acţional şi retoric. Societatea a fost martoră abuzului moral pe care guvernanţii l-au exercitat asupra ţării.
Răsplătirea clientelei liberale şi promisiunile maximale ale puterii portocalii au dus cetăţenii la o stare de nervozitate şi neîncredere în autorităţi unică în epoca post-revoluţionară. S-a ascuns situaţia reală şi dramatică a economiei României datorită pomenilor electorale ale anilor 2008-2009. Încrederea în clasa politică este la cea mai scăzută cotă, acest fenomen fiind datorat de activitatea întregii clase politice. Este necesar să construim relaţia cu societatea civilă, cetăţenii, prin sinceritate, aducând ca argumente proiecte mai puţin impunătoare dar sustenabile economic şi social.
Ca formaţiune politică trebuie să ne delimităm categoric dar şi să-i demascăm pe populiştii din afara „sistemului” ce încearcă să obţină suportul popular prin demagogie.
În 2004 Băsescu a câştigat alegerile printr-un discurs justiţiar din afara sistemului, reuşind să păcălească majoritatea societăţii civile, presa şi mediile occidentale. Mai grav este faptul că dumnealui a continuat să manifeste sindromul populismului: punerea în discutie a sistemului democraţiei reprezentative si slabirea institutiilor acestui sistem (atacuri repetate împotriva Parlamentului); instabilitatea politica si polarizarea sociala (desele şicane dintre Palatul Cotroceni – Palatul Victoria); modificarea Constituţiei în interesul întăririi puterii peşedintelui – din teza lui am reţinut unele aspecte: „este singurul exponent al voinţei populare şi exponentul intereselor poporului” – acel campion de care vă vorbeam.
În perioada 2004-2008 populismul a dus la slăbirea insituţilor statului, prin discreditarea reprezentanţilor acestora. Agenda zilnică a principalului actor politic a constat în maximalizarea puterii sale personale şi a consolidării propriei sale baze de putere. Reprezentanţii administraţiei centrale au fost deseori criticaţi de preşedinte, unii fiind demişi datorită unor supoziţii nefondate.
Băsescu a continuat campania electorală începută în 2004 până astăzi. El permanent a încercat să-şi mărească înfluenţa în administraţie. A schimbat votul românilor din 2004 impunând o alianţă (D.A, UDMR şi PC) sortită încă de la început eşecului.
Preşedintele a încercat formarea unui partid milenarist fără doctrină reprezentant a conştiinţei colective populare. Partidul Democrat ales în 2004 pe o platformă politică comună cu PNL dar cu o ideologie şi deschidere europeană de stânga şi-a schimbat doctrina politică peste noapte la dorinţa fostului lider. Nu a contat că membrii săi îmbrăţişau valorile stângii, nu a contat că PD-ul era membru a Internaţionalei socialiste. În trei luni PD s-a redefinit (2005) ca partid popular conservator şi a aderat la Partidul Popular European din cadrul Parlamentului European.
Tensiunile politice au fost transpuse socialului. Tactici populiste au fost folosite ca strategii de creare a conflictelor sociale cu scopul de a menţine în ţară o stare de spirit agitată, ce a dus la imposibilitatea realizării consensului social. Atitudinea bonapartistă a preşedintelui Băsescu, a dus la crearea unei false diviziuni între cetăţeni (popor) şi elite.
Nu ar fi corect să-l diagnosticăm doar pe domnul Traian Băsescu cu sindromul populismului şi cred că suntem cu toţii deacord stimaţi colegi, că toate partidele au mai mulţi sau mai puţini membrii cu atitudini învechite şi greşite.
Ca reprezentanţi ai stângii şi a valorilor social-democrate suntem condamnaţi să fim transparenţi şi solidari cu nevoile comunităţi, să ne îmbunătăţim capacitatea oratorică şi de comunicare cu cetăţenii dar în limita respectului reciproc. Trebuie să dăm semnalul unei schimbări operaţionale prin încetarea promisiunilor pompoase fără conţinut.
Identitatea social-democrată
PSD trebuie să-şi consolideze identitatea social-democrată.
Istoria contemporană a legitimat ca partide istorice formaţiunile liberale şi ţărăniste. Această atitudine a fost stabilită după crearea Frontului Salvării Naţionale, când partidele de opoziţie s-au recomandat printr-o moştenire istorică.
Stânga românească post-revoluţionară a fost etichetată de o parte a societăţii civile (mai mult sau mai puţin angajată politic) ca fiind urmaşă a fostului Partid Comunist. Nu putem delimita şi nu dorim să negăm, moştenirea socialistă pe care FSN a preluat-o în 1990 aşa cum nu putem accepta esenţa istorică a condamnării comunismului realizată de domnul Tismăneanu la îndemnul administraţiei prezidenţiale. O analiză profundă a regimului comunist se va putea face după 30-40 de ani de la revoluţie, atunci când subiectivismul va lăsa loc obiectivităţii istorice, atunci când liberi de emoţie vom putea scrie neangajat istoria.
Am revenit la culoarea roşie ce reprezintă stânga europeană şi la un discurs mai pronunţat ideologic. Am adus în atenţia cetăţenilor că PSD este un partid deschis colaborării cu marea familie europeană socialistă şi la ultimile congrese, conferinţe, reprezentanţi de marcă a socialiştilor, social-democraţilor europeni ne-au onorat cu prezenţa.
PSD îşi poate consolida identitatea prin întoarcerea la izvoare. Tradiţia noastră politică nu datează nici din 1990 şi nici din 1944 ci de la sfârşitul secolului al XIX-lea când ideile socialiste au pătruns în România prin intermediul tinerilor studenţi români din occident. Drept dovadă a tradiţiei noastre, stau editorialele din presa muncitorească, aici amintind publicaţii precum Telegraful român (1865), Analele tipografice (1869), Uvrierul și Lucrătorul român (1872). În această perioadă cercurile socialiste erau coordonate de Titus Dunca, Zamfir Arbore, frații Ioan și Gheorghe Nădejde.
În 1886 apare primul manifest socialist scris de Dobrogeanu-Gherea – „Ce vor socialiștii români?” Acest manifest era cel mai important produs a noii mişcări socialiste reprezentate de Vasile Conta, Dobrogeanu-Gherea, Vasile G. Morțun, Theodor Sperantia, Sofia Nădejde, Anton Bacalbașa, Constantin Mille. Socialiştii români militau pentru vot universal, egalitate între sexe şi, libertatea totală a presei.
Eforturile primilor socialişti români s-au concretizat în primăvara lui 1893 prin crearea Partidului Social - Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Programul politic al partidului era de inspiraţie social-democrată germană fiind aprobat de conducerea partidului. Dintre liderii PSDMR amintim: Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Cristian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici. Reforma sistemului agrar şi asigurarea învăţământului primar obligatoriu gratuit, au venit ca, completări ale deja mai vechilor deziderate social-democrate.
Mişcarea socialistă din vechiul regat dă naştere la 31 ianuarie 1910 Partidului Social Democrat Român (PSDR) condus de I.C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu și Constantin Vasilescu.
După Marea Unire PSDR şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist iar la 7 mai 1927 alături de alte grupări politice a participat la constituire Partidului Social-Democrat (PSD). Istoria modernă a PSD va sfârşi în 1948 prin fuzionarea cu PCR în cadrul Paritidului Muncitoresc Român. Mişcarea social-democrată modernă a lăsat istoriei personalităţi de marcă precum: Ioan Flueraş, George Grigorovici, Emil Racoviţă, Şerban Voinea, Constantin Titel Petrescu, Constantin Dobrogeanu Gherea.
Această succintă istorie a tradiţiei social-democrate în România trebuie explicată societăţii civile aşezându-ne cuvenit în cărţile de istorie. Nu suntem un partid bazat pe o ideologie născută din neant şi nici nu avem o moştenire istorică adusă de tancurile sovietice, aşa cum fals, unii adversari politici afirmă.
Descentralizare
Politica românească contemporană a fost şi este centralistă din varii motive.
Stânga modernă, europeană este descentralizatoare sprijinindu-se pe mecanisme ale „democraţiei locale”. Descentralizarea are în centrul preocupării comunitatea iar solidaritatea comunitară este punctul de start şi de final pentru orice politică socială.
Ce înţelegem prin descentralizare?
Activitatea politică trebuie accentuată la nivel local. Reprezentanţii locali cunosc cel mai bine problemele comunităţilor respective iar cu expertiza de la centru pot reglementa eficient problemele locale. Reglementarea se poate face numai cu aportul resurselor financiare ce trebuie direcţionate la rându-le la nivelul comunităţilor.
Dimenisiunea administrativă este o altă latură importantă a procesului. Controlul parţial a autorităţilor locale asupra administraţiei şi personalului administrativ trebuie finalizat. Avantajele generate de o administraţie locală eficientă sunt numeroase: o calitatea mai bună a serviciilor care devin mai apropiate de nevoile comunităţii respective, a cetăţenilor; delegarea responsabilităţilor duce la stimularea şi creşterea eficienţei administrative; accentuarea dezvoltării sociale şi economice.
Descentralizarea înseamnă şi deconcentrare. Deconcentrarea este procesul de redistribuire de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.
Social-democraţia sprijină acest proces considerând utile stabilirea unor principii, reguli generale ce privesc etapele transferului de competenţă (centru-local). Principiile subsidiarităţii, asigurării resurselor, responsabilităţii sunt linii directoare pentru a finaliza acest proiect politic-instituţional.
Guvernele de dreapta ce au administrat România (Tăriceanu, Boc I, II, III, IV etc) în ultimii 6 ani nu au grăbit procesul descentralizării chiar îngreunându-l pe alocuri, în fiecare an multiplicându-se metodele prin care se iau banii de la bugetele locale. Un exemplu de „haiducie” bugetară este cel al impozitului de tranzacţiile imobiliare ce se virează şi se reţine integral la bugetul de stat. În trecut impozitul pe tranzacţiile imobiliare se împărţea între bugetele locale (50%), bugetul de stat (40%) şi Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (ANCPI) – 10%. Un alt exemplu este cel al încasării impozitelor marilor contribuabili. Începând cu 1 ianuarie 2005 Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a preluat administrarea contribuabililor mari de pe întreg teritoriul ţării prin preluarea acestei activităţi de la organele fiscale teritoriale. Acest tip de încasare a impozitului generează inechitate financiară în redistribuire (judeţul Cluj -74 mari societăţi contribuabile iar Ialomiţa 6) – sursa: anaf.ro
Descentralizarea deciziei politice este o altă temă pe care PSD a concretizat-o în ultimii ani. Discursul politic s-a deplasat de la centru în teritoriu, partidul nostru având în vedere maturizarea parteneriatului politic cu comunităţile şi rezolvarea problemelor acestora, fiind interesaţi să consultăm, să asociem, să responsabilizăm cetăţenii în administraţie. Dar despre aceste considerente vă informăm în capitolul următor.
Un PSD reformat
Una dintre marile probleme ale partidelor politice din România este centralismul organizatoric. În ultimii ani se încearcă o mediere între componentele locale şi cele centrale ale partidelor parlamentare, singurul partid rămas tributar vechiului regim organizatoric fiind PD-L.
Nu mai există o locomotivă politică în cadrul partidelor de opoziţie, PSD fiind partidul cu cele mai multe voci credibile din teritoriu. Noua conducere PSD intenţionează să democratizeze şi mai mult decizia politică în cadrul partidului: “Alegerea Preşedintelui prin votul tuturor membrilor partidului, pentru un mandat egal cu un ciclu electoral major, intr-un sistem cât mai deschis şi stimulativ pentru cei din interiorul şi exteriorul Partidului” – România Corectă, Victor Ponta.
Trebuie stabilit un nou mecanism de interacţiune politică centru-periferie pentru alegerile locale şi parlamentare din 2012. Organizaţiile locale trebuie să acţioneze tot mai aproape de cetăţean – comunitate, cartier, beneficiind de autonomie politică.
Trebuie să devină o obligaţie pentru reprezentanţii partidului în teritoriu să iasă în teren, să organizeze acţiuni politice. Comunicarea cu cetăţenii trebuie să se facă în teritoriu şi la nivel local. Trebuie să schimbăm modalitatea în care interpretăm politica, abandonând cadrul naţional în favoarea celui comunitar, european.
În decursul celor 20 de ani de democraţie, FSN, PDSR, PSD şi-au atras cu greu şi firav o societate civilă „universitară” (atât de des întâlnită alături de stânga în occident). Dintre cele patru mari centre universitare (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara) doar Iaşi a beneficiat de un suport politic de stânga. Demonizarea PSD-ului şi populismul dreptei au îndepărtat intelectualitatea de umanismul nostru ideologic. Trebuie să construim o societatea civilă partizană valorilor noastre, care să ne sprijine şi critice atunci când derapăm, în fond să creăm un forum de discuţii, feedback între cei interesaţi de dezbaterea publică şi cei ce administrează România.
Organizarea PSD pe departamente este de bun augur, responsabilizarea valorilor partidului din orice domeniu fiind necesară. Departamentele social-democrate vor constitui baza pentru viitorul cabinet din umbră care va monitoriza acţiunile Executivului Boc.
Viitorul PSD este asigurat de TSD. Socialişti au în cadrul conducerii, peste tot în Europa, tineri. Din cele 32 de partide membre ale Partidului Socialist European, şase au preşedinţi sub 40 de ani, iar 10 sub 45 de ani! Tinerii au preluat conducerea stângii europene venind cu o altă optică politică, mai proaspătă, mai dinamică.
TSD are 19 reprezentanţi în Parlamentul României, 2 europarlamentari, iar în 2009, 9 tineri au ocupat înalte funcţii executive în guvern.
Activitatea tinerilor social-democraţi în campaniile electorale şi în viaţa de zi cu zi a partidului a impulsionat substanţial PSD. Ca organizaţie de tineret am promovat interesele generaţiei noastre, educaţionale, economice (piaţa forţei de muncă) dar am rămas vigilenţi şi la deciziile eronate ale puterii de dreapta ce ne pot afecta într-o mare măsură viitorul.
TSD trebuie să menţină o strânsă legătură cu „sindicalismul” universitar şi să sprijine eforturile tinerilor de a-şi impune punctul de vedere asupra gestiunii viitorului lor. Trebuie să amendăm încercările de intimidare a liderilor asociaţilor studenţeşti şi să fim solidari cu revendicările lor ce privesc proasta gestiune a educaţiei în România şi lipsa unei finanţări decente alocate de la bugetul de stat.
TSD trebuie să îşi extindă legăturile frăţeşti cu alte organizaţii de tineret a partidelor social-democrate, socialiste europene. Acestă legătură se poate realiza prin ECOSY – grupul tinerilor socialişti europeni.
Ţelurile ECOSY sunt următoarele: promovarea valorilor de stânga; contribuţia la constuirea unei Europe unite şi democratice; să apare interesele tinerilor europeni;
Protecţia mediului
Schimbările climatice reprezintă una dintre preocupările esenţiale ale societăţii zilelor noastre (inundaţii, incendii, cutremure, inundarea zonelor amenajate sub nivelul mării, etc). Există o mare posibilitate ca schimbările climatice să devină ireversibile în condiţiile creşterii temperaturii pământului cu 2-3 °C.
Fenomenele meteorologice extreme pot duce la înregistrarea unor declinuri economice, datorate pagubelor de natură materială şi psihică a numeroase comunităţi.
Ecologia este născută şi din valorile stângii iar în România ea este slab reprezentată. De-a lungul istoriei recente numeroşi lideri de stânga din partide social-democrate, socialiste europene, au avut simpatii pentru cauza ecologistă şi de multe ori partide verzi au participat în guverne alături de partide de stânga, cel mai renumit exemplu fiind colaborarea dintre partidul verde (The Alliance '90/The Greens) condus de domnul Joschka Fischer (ministru de externe şi vice-cancelar în guvernul social-democratului Gerhard Schröder, 1998-2005) şi social-democraţii germani.
În Parlamentul European, Partidul Verde European colaborează cu familia politică a Partidului Socialist European a cărei membri suntem.
În România mişcarea ecologistă este încă în faza incipientă. Cu toate că există o platformă politică specifică, aceasta are o aderenţă redusă în rândul societăţii.
România are mari probleme de mediu, poluarea fiind un factor nociv pentru aer şi ape. Despăduririle majore din ultimii 20 de ani dar şi dezafectările unor obiective industriale făcute fără ecologizare au provocat pagube substanţiale mediul ambiant.
PSD îşi propune să dezbată energic problemele ecologice din România: „Construirea, în cadrul Partidului, a unei structuri ecologiste (similare TSD, Organizaţiei de Femei şi celei de Seniori) care să dezvolte mesajul PSD în această direcţie. Acceptarea, chiar încurajarea şi sprijinirea TSD şi a Organizaţiei Ecologiste de a promova idei şi forme de acţiune chiar mai evoluat-radicale (gen Brigăzi Verzi) faţă de linia oficiala a Partidului, în scopul testării acestora ca efect politic şi social şi însuşirii lor ulterioare” România Corectă, Victor Ponta. Iniţiativa preşedintelui Ponta a fost materializată deja în Cluj, unde TSD-PES Cluj au organizat deja o dezbatere „Cum să salvam Rosia Montana” în primăvara acestui an.
Trebuie să preluăm temele ecologiste, de stânga şi să creăm un cadru propice în care le putem aplica. Toate eforturile noastre pentru un mediu mai curat sunt necesare.
Eficienţa energetică este o certitudine win-win iar reglementarea pieţii energetice este imperios necesară. România are o tradiţie seriosă în ceea ce priveşte producţia de energie, beneficiind de un sistem organizat dar depăşit tehnic şi slab evaluat economic.
PSD trebuie să dezvolte o ofertă politică ambiţioasă în prinvinţa energiei regenerabile (aproximativ 33% din energia electrică ar trebuii să aibe provenienţă din resursele regenerabile). Decalajul inovator, tehnologic al României faţă de alte state membre ale UE este resimţit şi în acest domeniu. Uniunea Europeană a început să dezvolte şi să promoveze încă din anii `90, energie regenerabilă, pentru a înlocui combustibilii fosili.
Probabil că mulţi dintre noi se întreabă ce ar trebuii să facem concret în acest demers ecologic. Soluţiile sunt numeroase: Utilizarea biomasei (lemn), a deşeurilor biodegradabile şi a biogazului de către centralele electrice; Folosirea boilerelor ce funcţionează pe bază de lemn în clădiri (ce înlocuiesc încălzirea din clădiri bazată pe electricitate sau combustibili); Extragerea căldurii din sol prin sursele geotermale sau energie solară; Generarea de energie eoliană prin turbinele eoliene; Reducerea emisiilor de CO2 ca urmare a creşterii carburanţilor regenerabili.
Biocombustibilul este o realitate a secolului XXI. Acesta a apărut datorită câtorva factori: neuniformizarea combustibilului pe glob a dus la creşterea preţului petrolului (începând cu 1973), apoi epuizarea combustibilului (ţiţei şi gaze naturale) a dus la înlocuirea treptată a surselor neregenerabile cu cele regenerabile; protejarea mediului ambiant.
Rolul viitoarei structuri ecologice a PSD este şi acela de a explica cetăţeanului că reducerea „amprentei” de carbon a UE, nu este un proces ce ţine doar de lideri politici şi transformări masive în industrie , ci însemnând şi contribuţia individuală a fiecăruia dintre noi în ceea ce priveşte reducerea emisiilor prin diferite modalităţi: izolarea locuinţelor şi a conductelor de apă caldă (peste 50% din pierderea de căldură se datorează din cauza slabei izolări a locuinţelor); stingerea becurilor din camerele unde nu locuim; închiderea completă a electronicelor – scoaterea lor din standby; sortarea deşeurilor pentru reciclare; verificarea presiunii în pneuri, utilizarea uleiurilor de motor cu vâscozitate redusă; călătoria cu trenul.
România trebuie să se ralieze Strategiei Energetice Europene prin asigurarea creşterii ponderii energiei alternative în producţia de energie. Acţiunea coordonată la nivel european în privinţa energiei nu este o noutate, UE având un cadru unic de reglementare a politicilor energetice. Aceast tip de administrare a energiei va asigura resurse energetice competitive, durabile şi mai ales sigure pentru mediu, urmărind reducerea emisiilor de CO2. Direcţiile prin care UE doreşte să-ş atingă obiectivele energetice şi de mediu propuse sunt: eficientizarea şi diversificarea pieţelor energetice; politică ambiţioasă în privinţa energiei regenerabile; economisirea energiei (nivel industrial şi rezidenţial); cooperare europeană şi internaţională.
Această raliere trebuie acompaniată cu protecţia ecosistemelor din România şi reconstrucţia ecologică acolo unde este necesară. Protejarea tezaurului natural (floră, faună) din Deltă, Dunăre, Parcuri Naţionale şi Marea Neagră, îngrijirea ariilor şi siturilor protejate de lege sunt prioritare pentru România (1121 Arii Naturale Protejate din care 27 sunt Parcuri Naţionale şi naturale; 3 rezervaţii ale biosferei incluse în patrimoniul Unesco – Delta Dunării, Retezat şi Pietrosul Rodnei.
Problema deşeurilor, prevenirea generării, reciclarea şi valorificarea acestora trebuie rezolvată. Colectarea selectivă, folosirea deşeurilor ca materie primă în construcţie, valorificarea lor prin metoda tehnică şi depozitarea controlată sunt soluţii eficiente pentru moment.
Partidul Social Democrat are deja o expertiză în domeniul ecologizării României printr-un program lansat în guvernarea Năstase: „România Curată” (Aprilie 2002) Esenţa acestui program cuprindea următoarele aspecte: asigurarea protecţiei şi conservării mediului natural; asigurarea unui management integrat al deşeurilor; creşterea nivelului de educaţie şi conştientizare a populaţiei în spiritul protecţiei mediului.
III. Comunitate
România Europeană
Varietatea fenomenelor social-economice contemporan grupate sub titulatura de „globalizare” ridică o serie de întrebări legate de posibilitatea consolidării democraţiei în cadrul clasic al statului-naţiune.
Sporirea numărului de corporaţii multinaţionale şi creşterea influenţei lor în economie, creşterea dimensiunii circulaţiei internaţionale a muncii şi a capitalului, extinderea migraţiei
populaţiei, pericolele generate de schimbările climatice au dus la o reconfigurare organizaţională, instituţională a statului naţiune.
Trăim în era constelaţiilor post-naţionale în care organizaţii internaţionale se manifestă cu ajutorul unei tineri societăţi civile globale în care rolul democratizării nu mai este apanajul exclusiv al statului-naţiune teritorial.
Stânga contemporană propune o nouă abordare a dimensiunii sociale a statului. Privind în trecut nu putem să nu remarcăm convergenţa istorică între demosul politic (stat) şi o naţiune relativ omogenă însă în secolul XXI, globalizarea schimbă natural raporturile internaţionale.
România ţară membră a Uniunii Europene din 2007 a intrat în era constelaţiilor post-naţionale juridic, politic, însă social, economic şi cultural suntem încă restanţi. Înţelegem beneficiile economice pe care le putem fructifica ca ţară membră a U.E. dar avem totuşi un soi de reţinere emoţională culturală. Mulţi dintre cetăţenii români simt o ameninţare, anihilare culturală, a tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti argumentând că U.E. semnifică şi uniformizare.
Particularităţile regionale, diversitatea culturală a Uniunii Europene crează plusul necesar, civilizaţiei noastre cosmopolite. Europa secolului XXI a intrat sub zodia multiculturalismului etnic şi confesional.
În ceea ce priveşte conştiinţa de sine a românului ca cetăţean a Uniunii Europene, social-democraţia românească trebuie să sprijine efortul de integrarea emoţională a cetăţenilor în comunitatea europeană. Este de datoria noastră să explicăm românilor că în actualele condiţii, România trebuie să fructifice oportunităţile oferite de familia europeană, este de datoria noastră se explicăm eşecul euroscepticilor europeni, eşecul neîncrederii evaluat şi afişat de doctrinele de dreapta la nivel european, este de datoria noastră să explicăm că noi europenii, împărţim aceleaşi valori de bază într-o Europă mai sigura, cu standarde de viaţă ridicate, cu locuri de munca decente şi stabile.
Înţelegerea proprilor realităţi româneşti de către cetăţeni nu a fost uşoară. Raporturile stat-cetăţean, majoritari-minoritari s-au transformat de-a lungul epocii post-revoluţionare.
România este un stat cu un nivel ridicat de toleranţă (juridică, politică şi instituţională) în ceea ce priveşte politica faţă de minorităţi, prezenţa Uniunii Democrate a Maghiarilor din România la guvernare în ultimii ani fiind garanţia cea mai bună pe care minorităţile o au privind respectul pe care majoritarii îl acordă democraţiei reprezentative. România nu se confruntă cu pericole vădite generale de fustrări naţionaliste – separatisme.
Discursul unor formatori de opinie şi politicieni radicali nu a fost cenzurat de fel, de toate guvernările din România, aceştia având o aderenţă limitată în rândul intereselor cetăţeneşti. Practic România este lipsită de pericole reale bazate pe tensiuni etnice. Imunizarea discursului naţionalist extremist s-a datorat mai multor factori: intrarea României sub umbrela NATO, apariţia unor strategii de dezvoltare regională.
Europa începutului de mileniu nu este ferită de discursul populist, naţionalist-radical. În fostele state comuniste, paradoxal, discursul populist a revenit în cotidian. În Polonia partide radicale precum Autoapărarea RP şi Liga Familiilor Poloneze au intrat la guvernare într-o coaliţie de centru-dreapta. Mai aproape de noi sunt recentele exemple ale Partidului Ungar al Justiţiei şi Vieţii (MIEP-Jobbik) şi Ataka (din Bulgaria), partid condus de ultranaţionalistul Volen Siderov.
De ce avem o ascensiune a populismului în cursul ultimului deceniu? Mesajele naţionalist-populiste răspund unor frici sociale (de neînţeles): cetăţeni ce se tem de schimbările aduse de globalizare; tensiuni interetnice resuscitate; lupta împotriva corupţiei.
Social-democraţii români pot combate populismul autohton printr-o retorică pro-democratică ce are ca ţel recâştigarea încrederii în instituţiile statului de către români (atât de blamate de discursul actualului preşedinte), prin sprijinirea ideii de Uniune Europeană. Trebuie explicat cetăţenilor ce înseamnă globalizare, acest fenomen fiind ireversibil, cu bune şi rele.
Criza economică (Context global, istoric)
La începutul anilor 30, Europa și restul lumii, treceau printr-o criză financiară și economică de dimensiuni incomensurabile.
Ce a început în New York ca o simplă zi de marți, octombrie 1929, s-a răspândit rapid în economiile industrializate și a cauzat şomaj masiv, hiper inflație și puternice dezechilibre politice și sociale.
Alături de alți factori, ceea ce a generat această criză a fost și sistemul capitalist înțeles greșit, iar oamenii au văzut ca soluții două noi regimuri politice: comunismul și fascismul. Desigur, marea întrebare era care regim politic și ideologic ar putea rezolva mai bine criza intenațională, iar discuțiile atingeau teme precum rolul statului în economie, reglementarea piețelor financiare, atribuțiile guvernamentale, etc. A fost un conflict intens, inițial dominat de teoriile fasciste, iar un răspuns democratic a venit abia după alegerea lui Roosevelt în 1932 și aplicarea proiectului său, cu reale tente socialiste, “New Deal”.
Soluțiile găsite pentru depășirea crizei au implicat o serie de politici publice social democrate și mecaniste prin care statul putea intervenii în reglementarea piețelor.
Astăzi trăim într-o hegemonie post liberală și trecem, din nou, printr-o criza generată de aplicarea oarba a unor seturi de politici neo-liberale. Anul 1930 e departe, dar se pare că nu am invațat nimic sau aproape nimic din istorie. Pentru a depași acest moment, avem nevoie de politici progresive și nu de obsesii precum lupta împotriva deficitului sau planuri liberale de austeritate.
Cauzele apariției crizei în România
Trebuie precizat din start faptul că actuala criză este una de sistem și va avea efecte greu de contabilizat atat pe termen scurt cât și pe termen mediu și lung. Această criză este și o criză a statului, deoarece în forma în care se prezintă statul azi nu mai susține interesele comunității, deci și-a pierdut substanța existenței sale. Cauzele declanșării crize economice, începând cu octombrie 2008, în România, sunt multiple și de natură diferită.
Astfel îi funcție de natura lor le putem grupa in două mari categorii:
a) Cauze comune:
- boom-ul creditării
- creditarea excesivă și necontrolată a agenților economici insolvabili
- creșterea prețurilor activelor pe piața imobiliară
- inexistența unui sistem de monitorizare și reglementare a politicilor monetare
b) Cauze specifice:
- guvernare dezastruasă, începând cu anul 2005
- creştere economică nesustenabilă bazate pe dezechilibre economico-financiare interne şi externe
- volatilitatea capitalului străin
- extinderea modelului de origine şi distribuţie a riscului transferabil
- apetit exagerat pentru profit, care a alimentat creşterea cererii pentru active cu grad ridicat de risc
- guvernare neadecvată a corporaţiilor şi stimulente manageriale necorespunzătoare
- contribuţia factorilor de reglementare şi a agenţilor de rating
- desincronizare între economia reală şi nominală, necorelare între profit, dobândă şi creştere economică
- distorsiuni pe piaţa muncii
- expansiunea sectorului imobiliar
Efectele apărute în urma acestor derapaje de la normalitate sunt multiple:
1) contracţia cererii şi a producţiei şi pieţei bursiere
2) subcapitalizarea băncilor
3) reducerea ocupării şi a exportului
4) creșterea costului creditelor
5) inflație
6) creşterea vulnerabilităţii nivelului de trai pentru şomeri, neasistaților social şi persoanelor cu venituri mici
Guvernarea dreptei 2005-2010
Este unanim acceptat faptul că guvernul 2000-2004, condus de Adrian Năstase a fost de departe cel mai competitiv guvern post-decembrist și cu realizările cele mai notabile. În perioada guvernului Năstase motorul creșterii economice au fost exporturile și investițiile.
Exporturile au fost susținute de competitivitatea obținută prin politica guvernului și a Băncii Naționale de depreciere controlată a cursului de schimb, iar investițiile în România au devenit atractive și datorita scaderii perceptiei de risc situată în 2005 în jurul valorii de 50 de puncte, ceea ce ne permitea realizarea de imprumuturi externe la o dobândă a pieței de 0,5 puncte procentuale.
Alte realizări notabile ale perioadei 2000-2004 au fost integrarea în N.A.T.O. și finalizarea tratativelor privind aderarea la Uniunea Europeană în condițiile în care la începutul anului 2001 România se afla, sub toate aspectele, în urmă în raport cu toate celelalte ţări candidate.
Dupa 2005 însă, motorul creșterii economice a devenit consumul, iar creșterea economică medie s-a situat peste nivelul potenţialului. Rezultatele acestui fenomen au fost dezechilibrele macroeconomice (inflația și deficitul extern).
Toate acestea în condițiile în care România a aderat la UE(1 ianuarie 2007), investițiile străine directe au crescut, creditarea a fost excesivă prin urmare în piață erau sume imense de bani care trebuiau să genereze implicit prosperitate economică.
Aceste dezechilibre nu puteau fi controlate exclusiv de politica monetara, ci era necesară, în primul rând, contribuţia politicilor fiscale şi a veniturilor. In lipsa acestei cooperări, dezechilibrul extern s-a adâncit până în momentul în care piaţa l-a corectat provocând însa o dureroasa recesiune.
Modificarea factorilor determinanți ai creșterii economice dinspre exporturi spre consum a condus la excesul deficitului de cont curent, pentru că România nu producea bunurile cerute de consumatori iar ele erau importate.
Creșterea economică, cuantibilizată ca și variație medie anuală, atingea în anul 2004 8,5% fiind cea mai mare din Europa, depășind state precum Germania, Franța sau Italia. La nivelul anului 2009 creșterea economică înregistrată este una negativă cu o valoare de -7,1%. Aceste diferente enorme între cifrele anului 2004 și cele prezente, denota o incapacitate efectivă de a guverna sustenabil a cabinetelor ce au urmat guvernului Năstase, o mediocritate nocivă și nu fac decât să evidențieze incompetența unor lideri care au promis mult, dar nu au realizat nimic sau aproape nimic și care au condus țara spre un colaps economic, social și instituțional.
România a înregistrat în 2004 cel mai redus nivel al deficitului bugetar din ultimii 20 de ani (-1,5 procente din produsul intern brut). În perioada ce a urmat, deficitul bugetar a crescut galopant, ajungând în anul 2009 la o valoare ireală de -7,4% din PIB. În 2010 deficitul bugetar estimat va fi de 6,8% din PIB ca rezultat al deficitelor de pensii, de șomaj și de sănătate, astfel:
· 2,5% din PIB – deficitul bugetului de pensii
· 0,6% din PIB – deficitul bugetului de șomaj
· 0,3% din PIB – deficitul bugetului de asigurari medicale
Ca și consecință directă a urmat împrumutul de la Fondul Monetar International și o serie de politici de austeritate îndreptate împotriva populației.
Tot în această perioadă s-a înregistrat o creștere accentuată a sistemului bugetar, astfel, dacă la sfarșitul anului 2004 înregistram 900.000 de mii de bugetari, la sfârșitul anului 2009 aveam 1.500.000. Cheluielile cu personalul, în domeniul public, au crescut și ele, de la 4,8 ca procente din PIB in 2005 la peste 9,2% în 2009. Pentru a contrabalansa aceste excese, în prezent, România, conform înțelegerilor cu FMI, trebuie să-și reducă cheltuielile de personal cu 15% în 2011 față de 2008, iar numărul de bugetari v-a scădea cu aproxmativ 8% în 2011 față de 2008 și în 2013 numărul bugetarilor trebuie să ajungă la nivelul din 2004.
Principala măsură economică care ne era propusă de alianța Dreptate și Adevăr in campania electorală din 2004 a fost introducerea cotei unice de impozitare de 16%. Pe parcurs aceasta s-a dovedit a fi un imens eșec, nu a generat scăderea economiei subterane, încasările la bugetul de stat nu au crescut, discrepanțele sociale s-au accentuat și în prezent avem o rată a sărăciei de 7,4% adică 1,6 milioane de români trăiesc cu mai puțin de 250 de lei pe lună. Economia subterană a ajuns in anul 2008 la valoarea de 21% din PIB, față de 14,5% cât înregistra in 2004, iar evaziunea fiscală a crescut de la 7,4 miliarde de lei în 2004 la 24 de miliarde în prezent.
România a atras Investiții străine directe de 36,2 mld euro, în perioada 2004-2008, totuşi acestea nu au sprijinit o creştere economică sustenabilă; numai 30% au fost localizate în industrie, 3% în sectorul tehnologiei informaţiei şi comunicării, sectoare care au o valoare adăugată mai mare. Restul de două treimi au fost direcţionate către sectoare care au determinat crearea unui model nesustenabil de creştere: intermedierea financiară şi de asigurări, construcţii şi tranzacţii imobiliare şi comerţ.
Actuala guvernare, în loc să-și asume răspunderea propriilor acte sau fapte și să suporte concecințele acestora, chiar daca sunt neplăcute, incearcă mereu să găsească vinovați atât in guvernările trecute , cât și in proprii cetățeni. Cu cât vom încerca să scăpăm de aceste răspunderi cu atât ne vom apropia mai repede de un faliment al statului. Mai grav, în mentalitatea portocalie, bătrânii reprezintă o cheltuială, copiii reprezintă o cheltuială, salariații reprezintă o cheltuială, bolnavii reprezintă o cheltuială, elevii și profesorii reprezintă o cheltuială și în final, poporul ca un tot unitar este doar o cheltuială.
Măsuri de creștere economică
Măsurile anti-criză adoptate până in prezent de către guvern nu sunt altceva decât noi lovituri date economiei românești. Perspectiva imediată e doar una a unei scăderi continue, diminuarea sectorului economic privat și prăbușire necontrolată .
Potrivit experților FMI, România va înregistra în acest an cea mai severă scădere economică din Europa emergentă, de 1,9%, și va avea în 2011 cea mai slabă creștere a PIB, de numai 1,5%. Nici prognoza privind inflația nu este foarte optimistă, aceasta având una dintre cele mai ridicate rate, doar șomajul mai păstrându-se la o valoare relativ redusă.
În plină criză economică, rolul statului ar trebui să fie acela de a proteja sectorul privat prin scăderea fiscalității, concomitent cu reducerea cheltuielilor la buget, prin reducerea achizițiilor de bunuri și reducerea cheltuielilor cu personalul, în principal cu cei din administrația publică centrală și locală.
Guvernul a acționat chiar pe dos, a crescut fiscalitatea prin accize si eliminarea unor facilități fiscale, iar mediul privat a fost obligat să suporte toate ajustările. Rezultatele politicii fiscale nocive practicată în ultimii ani se simt din plin prin deficitul bugetar.
Impozitul forfetar, adoptat ca și măsura anti-criză, nu a dus decât la închiderea a zeci de mii de intreprinderi mici si mijlocii astfel și încasările la buget au scăzut drastic. O temă falsă dezbătută intens este cea privind reluarea creșterii economice prin stimularea consumului și reluarea creditării, în condițiile unei rate a șomajului care bate record după record. Evidența demonstrează limpede că reluarea creșterii economice prin stimularea consumului e imposibilă într-un mediu economic în scădere și în care statul acționează ca o frână prin politica fiscală.
În momentul de față, e imperios necesară o cu totul altă abordare în toate domeniile(agricultură, sistemul de protecție socială, fiscalitate, educație, administrație, infrastructură, justiție, sănătate etc.) pentru a putea depași acest moment economic nefericit.
Unul din domeniile care necesită o deosebită atenție în perioada imediat următoare este cel social. În acest domeniu reforma rapidă nu este posibilă, iar primele măsuri adoptate trebuie să se refere la educație unde până în prezent am avut doar unele tentative nereușite de reformă și unde ne confruntăm cu o degradare accentuată și evidentă a calității serviciilor oferite. În orice societate, cu cât gradul de educație este mai scăzut, cu atât actul de justiție se diluează, nivelul de corupție crește, societatea devine din ce în ce mai polarizată, nivelul de trai scade, iar politicul tinde spre dictatură. În România educația scade semnificativ ca și calitate, ceea ce ne
face tot mai puțin competitivi în cadrul UE și să nu uităm că principalul avantaj al globarizării este libera circulație a forței de muncă. Prin urmare este nevoie de o mai bună reglementare a instituțiilor de invățământ public și privat, iar accentul să se pună pe calitate și nu pe bani.
O altă măsură pentru încurajarea muncii ar putea fi acordarea de deduceri fiscale pentru categoriile de muncă pe care dorim să le încurajăm în România, aici ne referim la locurile de muncă, chiar la privat, care se ocupă de cercetare. Prin această măsură am încuraja companiile să investească în cercetarea românească. O măsură similară a fost adoptată cu succes de cabinetul PSD din perioada 2000-2004 în ceea ce privește angajatorii din domeniul IT. De asemenea avem nevoie de măsuri care să favorizeze creșterea ocupării (focalizări pe grupurile vulnerabile, tineri: 15-25 ani, varstnici 50-64 ani, femei, muncitorii necalificati, persoanele cu dizabilități, migranții etc).
O temă foarte actuală e în prezent legea pensiilor. Noi credem că e nevoie de o serie de măsuri care să revitalizeze sistemul de pensii:
- încurajarea schimbarii locului de muncă la vârste înaintate prin transferarea unor drepturi legate de vechime
- s-ar putea gândi un sistem prin care cuantumul efectiv al timpului muncii să scadă în funție de vârsta angajatului, iar vârsta de pensinoare sa nu fie o cifră absolută ci să se transforme intr-o anumită perioada de timp lucrată
- descurajarea pensionării anticipate, concomitent cu incurajarea pensionarii la termen
- permiterea pensionarilor sa aiba venituri suplimentare din munca, măsură ce ar duce la creșterea populației active
- verificare strictă a pensionărilor anticipate pe criterii medicale
O altă problemă intens dezbătută este cea a impozitării. Soluțiile propuse de către membrii ai societății civile, ai partidului social democrat, ai partidului socialist european prin vocea președintelui Poul Nyrup Rasmussen în lucrarea “The New Social Europe” sunt numeroase:
- scutirea de impozit pe profitul reinvestit
- facilități pentru angajarea șomerilor și a tinerilor
- taxarea capitalului speculativ
- impozit progresiv cu cote începând de la 0% pentru salariile și veniturile mici
- scăderea contribuțiilor sociale
- impozitare suplimentara pentru afacerile cu profit apropiat de cifra de afaceri
- extinderea contabilității în simplă partidă pentru cât mai multe firme
- posibilitatea impozitării sistemului bancar
- simplificarea legislației privind funționarea generală a firmelor
- eficientizarea aparatului administrativ al statului
- un sistem de co-creditare a IMM-urilor și a intreprizătorilor debutanti
- finanțarea dobânzilor mari actuale
- creşterea transparenţei, prudenţialităţii, îmbunătăţirii, reglementării şi supravegherii financiare
În agricultură trebuie adoptate urgent niște măsuri simple dar eficiente, precum:
- impozitarea suplimentară a suprafețelor agricole lăsate nelucrate
- punerea la punct a unui sistem de irigații performant (lucru început in guvernarea Năstase dar abandonat ulterior)
- sprijinirea înființării asociațiilor de producători în toate domeniile agriculturii
- analiza posibilității creării unei companii agricole naționale care sa ia in lucru suprafața agricolă nefolosită și care la rândul ei sa acorde redevențe anuale proprietarilor
O problemă reală cu care ne confruntăm în prezent și pe care trebuie să o reglementăm cât mai curând posibil este cea a absorbției fondurilor europene. Totalul fondurilor alocate de către Uniunea Europeană României conform proiecției bugetare 2007-2013 atinge suma de 19,6 miliarde de euro. În același timp, România contribuie, pe aceeși perioadă, la bugetul Uniunii Europene cu aproximativ 10 miliarde de euro. Printr-o simplă decucție logică, observăm că dacă nu reușim să înregistrăm o rată de absorbție de aproximativ 50% contribuim mai mult decât incasăm.
Potrivit ultimului raport publicat de către Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale (ACIS) din luna septembrie 2010, cu privire la rata de absorbție a fondurilor europene, România înregistrează o rată de doar 13,48% din bugetul alocat pentru perioada 2007-2010.
Cei mai puțini bani absorbiți, raportat la alocarea din ultimii patru ani, rămân în continuare pentru transport (1,85%), pentru dezvoltarea capacității administrative (5,09%) și pentru asistență tehnică (5,88%), unde principalii beneficiari sunt autoritățile locale și centrale.
În aceste condiții, faptul că infrastructura României e intr-o stare deplorabilă nu cred că mai miră pe nimeni, iar măsurile privind o nouă abordare a aborbției fondurilor europene nu ar trebui să mai fie amânată.
Horia Nasra & Adrian Cadar
