Recapitulând în viteză, evenimentele primăverii electorale, promotorii social democraţiei din Transilvania au obţinut noi recorduri negative în materie de rezultate. La Cluj, candidatul PSD pentru Primaria reşedinţei de judeţ, Remus Lăpuşan, a obţinut doar 6% din voturile valabil exprimate, în timp ce la Consiliul Local au fost mandataţi doar 3 social democraţi (11, 65%). Vasile Soporan, candidat pentru Preşedenţia Consiliului Judeţean Cluj, a primit simpatia a 11% din cei care au votat, iar la Consiliul Judeţean, PSD a fost ales de 16,19%.
Cu săbiile ascuţite, liderii PSD s-au adunat vineri, 4 iulie 2008, sub blazonul Comitetului Executiv, pe plaja de la Mamaia pentru a analiza rezultatele alegerilor locale. Întâlnirea avea să înceapă odată ce liderii filialelor cu rezultate sub obiectivul de 20%, Vasile Dâncu (Cluj), Constantin Niţă (Braşov) şi Mihai Bar (Bihor), au ocupat loc pe butoaiele cu pulbere care le-au fost rezervate. Aflaţi în aceeaşi situaţie, şefii organizaţiilor Mureş, Neamţ, Arad, Alba şi Giurgiu au preferat să-şi toarne cenuşă-n cap şi să scape de mustrările colegilor, prezentându-şi demisiile de onoare din fruntea organizaţiilor. Cu capsa pusă pe ardeleni, Nicuşor Constantinescu, Marian Oprişan şi Liviu Dragnea au impus dizlovarea Birourilor Judeţene PSD Cluj, Braşov şi Bihor, prilej care a încurajat dezgroparea mai vechilor neînţelegeri dintre cele două tabere.
Retras la poalele Apusenilor, “Grupul de la Cluj” a aşteptat o revizuire a deciziei nestatutare luate la nervi, grabă şi probabil mult soare. Zadarnic, Statutul PSD delimitează competenţa şi atribuţia Comitetului Executiv care nu are capacitatea de a aboli Birourile Judeţene, aceasta fiind prerogativa Consiliului Naţional care se aplică doar în cazul încălcării grave ale Statutului.
Decizia imatură a rămas bătută-n cuie, iar Ioan Rus, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş s-au simţit constrânşi să demisioneze din funcţiile executive ale partidului – primii doi fiind vicepreşedinţi la nivel naţional, iar ultimul membru al Consiliului Naţional şi vicepreşedinte al organizaţiei PSD Cluj-Napoca. Astfel, marţi, 8 iulie 2008, cei trei clujeni pun capăt luptei cu morile de vânt printr-un comunicat de presa în care se arată poziţia luată, dar şi înfinţarea Institutului Social Democrat din Transilvania prin intermediul căruia demisionarii vor continua să-şi promoveze proiectele şi care va simboliza un bloc critic la adresa actualei conduceri şi a politicilor abordate de PSD.
Demersurile precendente nu fac altceva decât să justifice, într-un anumit fel, promovarea judecăţii de progres prin regres. Ne aducem aminte că, în ’06, garnitura din vârful social democraţiei româneşti a fost schimbată, în totalitate, odată cu mandatarea lui Mircea Geoană în funcţia de preşedinte PSD, iar curentul evoluţionist a fost elaborat de “Grupului de la Cluj”. Atunci s-a făcut loc unei familii mai tinere, înzestrată cu o viziune occidentală, însă azi, acceşi oameni, preferă să se mazilească politic pentru a-şi elimina concurenţa. Canibalismul politic a îngurgitat prea repede enoriaşii schimbării la faţă a PSD-ului, iar sămânţa reformei mugegăieşte treptat.
“Grupul de la Cluj” a fost caracterizat de un mod aparte de gândire. Căile alese pentru susţinerea ideilor politice au fost diferite, fiind priviţi cu o suspiciune densă. Ceea ce nu s-a înţeles niciodată a fost faptul că lupta ardelenilor a vizat atitudini şi practici meschine, aflate în contrast cu interesul naţional şi principiile europene, nu persoane sau grupuri. De când a fost botezat, de presă, cu sintagma “Grupul de la Cluj”, politicieni ardeleni şi-au însuşit lupta pentru reformă, punâdu-şi bazele pe nevoia descentralizării şi modernizării Partidului Social Democrat. Controversa legată de tabăra clujeană a început odată ce aceştia au stabilit schimbarea depăşită a mentalităţii din PSD; înlocuirea adepţilor doctrinei social democrate de tip sovietic, cu militanţi ai politicilor de stânga vest europene; avansarea la o politică dusă în favoarea cetăţenilor, nu a interesului personal; promovarea dialogului şi a negocierilor cu alte partide politice pentru a răspunde cât mai bine necesităţilor politice şi sociale ale oamenilor; eliminarea baronilor locali şi a parveniţiilor din rândurile social democraţiei; conştientizarea necesităţii de a fi mereu în pas cu nevoile sociale ale românilor; şi nu în cele din urmă, introducerea conceptului de descentralizare a deciziei luate de la centru şi a procesului subsidiarităţii în organizarea internă a partidului.
Dacă studiem profilul lui Ioan Rus (pragmatic, serios, direct, calculat, un om “rece” la suprafaţă, dar “cald” pe dinăuntru, cu un simţ al umorului deosebit) Vasile Dâncu (strateg, filozof, gânditor şi boem precum un geniu clasic) Vasile Puşcaş (profestionist, tehnocrat, diplomat, un om care, printre puţini, înţelege cu adevărat politica europeană, dar şi internaţională), descoperim propria personalitate a “Grupului de la Cluj” – pragmatic în propriile filozofii, etic, profesionist, demn, serios, modern şi diplomat, abilităţi care au generat la susţinerea unui stâlp puternic şi de bază al social democraţiei româneşti.
Nu este prima dată când celebrul trio are de-a face cu sabotajul centralist. De-a lungul timpului, s-a confruntat cu conflicte cauzatoare de demisii. Vasile Dâncu a mai părăsit odată funcţia de vicepreşedinte pe probleme de comunicare, deoarece gândirile sale au fost marginalizate, însă ulterior a revenit asupra deciziei. Marean Vanghelie a propus exculderea clujenilor din partid, însă valoarea a avut câştig de cauză în faţa incompetenţei. De asemenea, “Grupul de la Cluj” s-a ciocnit întotdeauna în viziuni cu fostul preşedinte, Ion Iliescu. Eşecul suspendării Preşedintelui Traian Băsescu a fost pus tot în cârca clujenilor, deoarece aceştia au prevăzut efectele referendumului, şi s-au opus de la bun început. Eliminarea deputatului Vasile Puşcaş din capul listei de pe buletinele de vot pentru Parlamentul European a reprezentat un nou episod de expediere orală a săgeţilor otrăvite spre Bucureşti şi vice-versa.
Trădat de vremurile în care moralitatea, etica şi bunul şimţ sunt mascate de subconştientul uman, eliberând totodată instinctul animalic de prădător al banului public, “Grupul de la Cluj” a decis să depună armele.
Odată cu retragerea celor trei politicieni, PSD pierde la capitolul imagine şi este de asteptat ca voturile electoratului propriu să se disperseze spre alte partide. Da, este adevărat că ardelenii nu se pot lăuda în materie de rezultate electorale, însă PSD-ul are, în acest moment, nevoie de toate voturile posibile pentru a îndeplini visul lui Mircea Geoană – alcătuirea Guvernului sub sceptrul acestuia.
Privind din alt punct de vedere, rezultatele de la Cluj, care are un habitat de circa 700.000 de locuitori, nu se pot compara cu cele de la Vrancea, care are doar 400.000 de suflete, sau Teleorman, cu acelaşi număr de locuitori. Sărind peste calcule, la o primă vedere, rezultatele seamănă, dar numărul votanţilor diferă, iar PSD-ul are un număr aproape egal de alegători în cele trei judeţe.
De altminteri, social democraţia clujeană s-a menţinut constantă în materie de cifre, excepţie făcând anul 2004 când Ioan Rus, candidatul de atunci pentru fotoliul de edil al municipiului Cluj-Napoca, a sărit peste media stabilită în zona ardeleană. Pentru 2008, s-a stabilit obţinerea a 15% din votul clujenilor pentru Consiliul Local, iar la Consiliul Judeţean, au fost aleşi şapte din opt social democraţi.
La Bucureşti nu s-a înţeles că societatea ardeleană, o societate conservatoare şi aristocrată din punct de vedere educaţional şi spiritual, nu va trăda niciodată pentru trei mici şi o bere, pentru bani, pentru găleţi, pungi, pixuri şi alte materiale promoţionale de campanie electorală. Ardelenii îşi vor schimba opţiunea politică, doar în momentul în care i se va oferi alternativă, un proiect viabil pe care liderul să se muleze perfect, iar în prezent PSD-ul este depăşit la acest capitol. De aceea organizaţiile social democrate din Transilvania funcţionează la nivel simbolic pentru procentul pe care-l reprezintă şi este lipsit de o şansă reală de guvernare locală.
“Grupul de la Cluj” a fost categoria social democrată născută sub zodia evoluţiei morale a politicului, care orientându-se spre gloria gândirilor europene, a comis şi păcate. Adesea comunicarea dintre organizaţia locală PSD şi “guerilla de Cluj” era îngreunată de prezenţa redusă a celor trei în comunitatea social democrată, iar lucrurile au degenerat odată cu absenţa lor din peisajul campaniei electorale. Uneroi, atitudinea superiară a liderilor clujeni a încurajat antipatia membrilor de partid, care imediat au aruncat responsabilitatea rezultatelor nesatisfăcătoare în spatele lui Vasile Dâncu, dar mai ales a lui Ioan Rus. Lupta obsesivă internă dusă cu ”vechiul regat” pentru înlăturarea obiceiurilor şi tradiţiilor politice egoiste, a dat câştig de cauză adversarilor politici “portocalii”, iar în concluzie, oportuniştii au comparat “Grupul de la Cluj” cu “calul troian” al PD-L-ului introdus în PSD.
Totodată, retragerea celor trei a aprins fitilul butoiului cu speculaţii privind plecarea din partid, cu destinaţia PD-L, a lui Ioan Rus, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş, sau formarea unui partid regional propriu. Până-n momentul de faţă, profeţiile nu s-au împlinit, deşi trio-ul a subliniat faptul că va rămâne afiliat la Partidul Social Democrat.
Personal, consider că “Grupul de la Cluj” are nevoie de o bine meritată vacanţă din prima linie a lumii politice româneşti. Odată retraşi în rândul celor pe care uneori i-a discreditat sau ignorat, îmi pun speranţa că “Grupul” se va întoarce pe piedestal, îndată ce va analiza “la rece” şi va identifica problemele interne ale membrilor PSD din Cluj, cât şi lipsa de încredere a electoratului ardelean în valorile vest europene ale social democraţiei. Temporar, cei trei au devenit martiri ai unor mentalităţi parşive şi eroi ai politicii româneşti. Adevărata valoare a “Grupului de la Cluj” rezidă din eliminarea vizelor pentru călătorii în spaţiul european (Ioan Rus – Ministru de Interne în cabinetul Năstase), aderarea României la Uniunea Europeană (Vasile Puşcaş – Ministru-Delegat la Ministerul Integrării Europene, Negociator-şef pentru Uniunea Europeana), elaborarea strategiei şi Statutului PSD (Vasile Dâncu - Ministrul al Informaţiilor Publice în perioada 2001-2003) şi absenţa actelor de corupţie. Aflată încă în tranziţie, România are mare nevoie de eminenţa cenuşie a lui Ioan Rus, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş, iar “Primăvara de la Cluj” nu s-a terminat…
Pop Dragoş-Şerban
duminică, 27 iulie 2008
″Grupul de la Cluj″ a trecut în rezervă
Este inutil, la ora aceasta, să mai dezbatem şi să analizăm rezultatele campaniei electoirale locale, obţinute la nivelul judeţului Cluj, cât şi la nivel municipal.Un lucru este cert însă: rezultatul a determinat retragerea unor membrii PSD din activitatea politică sau dizolvări de filiale social democrate zonale.
vineri, 18 iulie 2008
Munca lui Sisif
Aşa cum se obişnuieşte odată la 4 ani, în România au loc alegerile locale pentru desemnarea primarilor, a consiliilor locale, a consiliilor judeţene şi, în premieră, alegerea preşedintelui consiliului judeţean. În articolul de faţă voi face referire strict la campania electorală a organozaţiei locale a Partidului Social Democrat Cluj-Napoca pentru alegerea primarului şi a consiliului local.
Discordia din PSD Cluj-Napoca a debutat odată cu stabilirea candidatului pentru fotoliul de primar din partea social democraţiilor. Ioan Rus, şi-a manifestat intenţia de a nu concura în lupta pentru şefia Primăriei Cluj-Napoca, purtând probabil în spate regretul eşecului înregistrat în 2004. Mai departe, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş au procedat la fel, cel mai probabil aceştia stabilindu-şi alte obiective.
Odată ce „Grupul de la Cluj” şi-a exprimat indiferenţa faţă de instituţia de administrare a urbei de pe malul Someşului, teama eşecului avea să cuprindă componenţii structurilor de stânga din municipiu, dar nu în faţa primarului Emil Boc, ci a imaginii superestetizate care o deţine din funcţia de preşedinte PD-L, sau „trâmbiţa” lui Traian Băsescu. Pot animti că, Emil Boc, în cei 4 ani de mandat la Primărie, nu a recurs la ample proiecte de modernizare a urbei de la poalele Feleacului, ci doar a lăsat frâu liber noilor investitori opriţi cândva să vină în oraş de către administraţia funariotă. Emil Boc a urmărit doar consolidarea şi popularizarea imaginii sale personale, provocându-se la nivel local ideea că lui nu i s-ar găsi alternativă.
În cele din urmă, consiliul municipal PSD, dar şi sondajele de opinie aplicate la nivelul municipiului, l-au împuternicit pe Remus Lăpuşan, preşedintele organizaţiei municipale a PSD, să ocupe poziţia de pretendent al funcţiei de primar. În ciuda acestui fapt, Remus Lăpuşan nu a manifestat o aspiraţie hotărâtă şi clară faţă de misiunea cu care a fost încredinţat, dar a acceptat competiţia, realizând că este înconjurat de şanse minime.
Cât despre bugetul alocat actualei campanii electorale nici nu se poate compara cu cel al campaniei lui Ioan Rus din 2004, când s-a cheltuit o sumă substanţială de bani. Campania electorală a PSD Cluj-Napoca a fost marcată de multe sincope, tocmai pe acest considerent financiar, a unei slabe organizări şi implicării organizaţiei de seniori doar prin „dat sfaturi şi rezolvarea problemelor din birou”, ca de obicei.
Campania electorală a fost pe deasupra şi slab acoperită ca organizare, aceasta fiind asigurată, la capitolul resurse umane, în cea mai mare parte de membrii TSD Cluj-Napoca, dealtfel puţini la număr. Lipsa tinerilor din rândurile politicii de stânga se regăseşte în absenţa brand-ului PSD din regiune, lucru care-i determină să adere la iluzia fericirii şi bunăstării din PD-L. Evident că deşi puţini, debutanţi în TSD tot s-au găsit, o parte din ei venind de bunăvoie pentru voluntariat, în timp ce alţii au venit cu gândul la remuneraţie pentru efortul prestat în cadrul campaniei electorale. TSD nu prea agreează astfel de indivizi, întrucât în campania din toamna trecută pentru alegerile europarlamentare, au activat câteva zeci de tineri care veneau să se implice în campanie doar pentru a obţine o sumă frumuşică de bani, fără a se mai implica şi sentimental în promovarea doctrinei de stânga, lipsindu-le cu desăvârşire ataşamentul şi loialitatea care, în cele din urmă, i-a îndrumat să ştampileze alt partid în cabina de vot. După acest eveniment s-a recurs la o măsură radicală, luându-se în calcul descurajarea „mercenariatului electoral”, iar recrutarea să se facă pe bază de convingeri politice şi militantism. Odată cu această măsură, numărul implicaţilor a scăzut drastic, din care au rămas doar o mână de oameni fideli partidului, la care s-au adăugat câţiva tineri noi, împreună cu care s-a încropit o mică echipă de aproximativ 30 oameni. Probabil că respectivii ar fi putut fi mult mai mulţi, dar se întâmpla ca acţiunea în cauză să aibe loc în perioada sesiunilor studenţeşti şi a redactării lucrărilor de licenţă, dizertaţii, etc. ce aveau să fie susţinute în luna iulie .
Tinerii rămaşi deci în campanie au fost nevoiţi să se împartă în mai multe direcţii zilnic. Dimineaţa la corturile amplasate în diferite locaţii ale oraşului şi după masa în acţiunile pe cartiere Dacă tinerii au venit premergător campaniei cu idei bune pentru campanie, cu cost redus, cu utilitate ridicată, ideile au fost în marea lor majoritate respinse fără vreo motivaţie valabilă, organizaţia seniorală considerând că ideile lor sunt imbatabile, iar ideile tineretului au fost marginalizate. Pe lângă toate aceste aspecte, deşi tineretul era cel mereu implicat, tot tinerii au fost pe de o parte culpabilizaţi pentru prostul mers al campaniei electorale, şi erau trataţi de cele mai multe ori cu indiferenţă fiind percepuţi doar la nivelul unor obiecte („nişte din ăia” ) .
Un alt factor influenţat de lipsa financiară a fost cel al materialelor de campanie. Deşi s-a insistat ca în campanie să nu fie promovate hârtiile, au existat tone de hârtii şi hârtiuţe inutile la timpul lor, fără un mesaj concret, fără nicio calitate. Singuele materiale de propagandă au fost cum am mai spus pliantele şi fluturaşii, denumite generic ,,hârtii’’, câteva pixuri, brichete, eşarfe, şepci şi tricouri, toate acestea din urmă, în număr foarte mic, insignifiant faţă de numărul şi diversitatea materialelor oferite de către PD-L sau chiar PNL.
Revenind la alte aspecte, se considera că rata probabilă pentru consiliul local va fi de aproximativ 20% pentru PSD, astfel supraestimându-se valoarea electorală a PSD la nivel local, considerându-se că vor fi 6 locuri eligibile, şi toate acestea fără o cercetare în prealabil, mizându-se pe ideea că dacă în 2004 a fost 20%, şi acum ar trebui să fie cel puţin acelaşi scor, totul s-a rezumat cu o surpriză deloc plăcută de numai 12%.
Problemele au existat anterior campaniei electorale întrucât precampania s-a bazat pe difuzarea unor manifeste lipsite de sens, pe diferite cartiere din oraş, manifeste cu scris minuscul, greoaie, pe care oamenii nu aveau răbdare să le citească şi preferau mai degrabă să le arunce la coşul de gunoi. Cât despre faptul că s-a insista prosteşte pe respectivele hârtii nu mai încape vorba. Ulteriror s-a dovedit că la capitolul mobilizare iar s-a stat foarte slab.
Campania a început oficial pe 2 mai a.c., cum am mai spus, cu un mare handicap la capitolul resurse umane, fără un scop anume, şi o echipă fără dorinţa de a câştiga.
Organizaţia locală nu a părut să înfrunte doar probleme interne, ci şi presiuni fără sens şi sprijin zgârcit din partea organizaţiei judeţene, care în loc să cotizeze cu materiale, de multe ori s-a aprovizionat de la municipiu. Acţiunile exercitate în cartiere nu aveau mare succes din pricina lipsei materialelor, deşi candidatul la primărie, cât şi candidaţii la consiliul local erau prezenţi. Dacă unii au depus mult efort în cadrul campaniei, cum ar fi candidaţii pe locurile considerate eligibile, şi tineretul cât a fost şi el prezent, majoritatea membrilor din consiliul municipal al PSD au fost inexistenţi sau se axau pe activităţi fără sens, doar ca să dea impresia de implicare.
Difuzarea imaginii candidatului la primărie în presă nu putem spune că a fost redusă având timp de antenă egal cu al altor candidaţi. Deşi situaţia era dominată de imaginea bună a lui Emil Boc, obiectivul de 20% putea fi realizat doar prin implicare intensă şi discuţie extinsă cu cetăţeanul clujean , lăsând de-o parte orgoliile şi chiar frustrările personale.
Deşi s-a întâmplat ca în vreo 70 secţii de votare să existe 2 reprezentanţi din partea PSD, lucrurile au rămas neschimbate. Cu un scor de 5% pentru candidatul Remus Lăpuşan, şi 12% pentru consiliul local, PSD Cluj-Napoca nu a reuşit să scoată 6 consilieri locali, şi nici nu a fost obţinut fotoliul de viceprimar.
Campania ar fi putut să fie una foarte frumoasă dacă nu existau unele circumstanţe. Probabil dacă în anul 2004, Emil Boc nu avea să câştige, strategia putea fi altfel abordată, valenţele erau altele sau, cel puţin, consilierii PSD să fi fost incisivi, şi nu să se lase timoraţi de administraţia portocalie de la Cluj-Napoca. După ce toate au trecut, evident că putem găsi soluţii despre cum am fi putut să câştigăm războiul, deoarece o vorbă veche spune că omul deştept învaţă din greşeli. Frustrarea cea mai mare a fost pentru reprezentanţii din secţiile de votare care au inghiţit în sec după numărătoarea voturilor, fiindu-le oarecum scârbă să se prezinte la sediul PSD, pe strada Napoca, care în noaptea de 1 spre 2 iunie a fost spălată cu săpun de către Rosal la comanda lui Emil Boc. Ce e trist e faptul că pentru PSD Cluj-Napoca a fost pentru a nu ştiu câta oară o noapte tristă, în care vise s-au spulberat. Închei prin a-mi pune speranţa, că pe viitor, social democraţia clujeană nu va mai fi nevoită să guste amarul eşecului.
Discordia din PSD Cluj-Napoca a debutat odată cu stabilirea candidatului pentru fotoliul de primar din partea social democraţiilor. Ioan Rus, şi-a manifestat intenţia de a nu concura în lupta pentru şefia Primăriei Cluj-Napoca, purtând probabil în spate regretul eşecului înregistrat în 2004. Mai departe, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş au procedat la fel, cel mai probabil aceştia stabilindu-şi alte obiective.
Odată ce „Grupul de la Cluj” şi-a exprimat indiferenţa faţă de instituţia de administrare a urbei de pe malul Someşului, teama eşecului avea să cuprindă componenţii structurilor de stânga din municipiu, dar nu în faţa primarului Emil Boc, ci a imaginii superestetizate care o deţine din funcţia de preşedinte PD-L, sau „trâmbiţa” lui Traian Băsescu. Pot animti că, Emil Boc, în cei 4 ani de mandat la Primărie, nu a recurs la ample proiecte de modernizare a urbei de la poalele Feleacului, ci doar a lăsat frâu liber noilor investitori opriţi cândva să vină în oraş de către administraţia funariotă. Emil Boc a urmărit doar consolidarea şi popularizarea imaginii sale personale, provocându-se la nivel local ideea că lui nu i s-ar găsi alternativă.
În cele din urmă, consiliul municipal PSD, dar şi sondajele de opinie aplicate la nivelul municipiului, l-au împuternicit pe Remus Lăpuşan, preşedintele organizaţiei municipale a PSD, să ocupe poziţia de pretendent al funcţiei de primar. În ciuda acestui fapt, Remus Lăpuşan nu a manifestat o aspiraţie hotărâtă şi clară faţă de misiunea cu care a fost încredinţat, dar a acceptat competiţia, realizând că este înconjurat de şanse minime.
Cât despre bugetul alocat actualei campanii electorale nici nu se poate compara cu cel al campaniei lui Ioan Rus din 2004, când s-a cheltuit o sumă substanţială de bani. Campania electorală a PSD Cluj-Napoca a fost marcată de multe sincope, tocmai pe acest considerent financiar, a unei slabe organizări şi implicării organizaţiei de seniori doar prin „dat sfaturi şi rezolvarea problemelor din birou”, ca de obicei.
Campania electorală a fost pe deasupra şi slab acoperită ca organizare, aceasta fiind asigurată, la capitolul resurse umane, în cea mai mare parte de membrii TSD Cluj-Napoca, dealtfel puţini la număr. Lipsa tinerilor din rândurile politicii de stânga se regăseşte în absenţa brand-ului PSD din regiune, lucru care-i determină să adere la iluzia fericirii şi bunăstării din PD-L. Evident că deşi puţini, debutanţi în TSD tot s-au găsit, o parte din ei venind de bunăvoie pentru voluntariat, în timp ce alţii au venit cu gândul la remuneraţie pentru efortul prestat în cadrul campaniei electorale. TSD nu prea agreează astfel de indivizi, întrucât în campania din toamna trecută pentru alegerile europarlamentare, au activat câteva zeci de tineri care veneau să se implice în campanie doar pentru a obţine o sumă frumuşică de bani, fără a se mai implica şi sentimental în promovarea doctrinei de stânga, lipsindu-le cu desăvârşire ataşamentul şi loialitatea care, în cele din urmă, i-a îndrumat să ştampileze alt partid în cabina de vot. După acest eveniment s-a recurs la o măsură radicală, luându-se în calcul descurajarea „mercenariatului electoral”, iar recrutarea să se facă pe bază de convingeri politice şi militantism. Odată cu această măsură, numărul implicaţilor a scăzut drastic, din care au rămas doar o mână de oameni fideli partidului, la care s-au adăugat câţiva tineri noi, împreună cu care s-a încropit o mică echipă de aproximativ 30 oameni. Probabil că respectivii ar fi putut fi mult mai mulţi, dar se întâmpla ca acţiunea în cauză să aibe loc în perioada sesiunilor studenţeşti şi a redactării lucrărilor de licenţă, dizertaţii, etc. ce aveau să fie susţinute în luna iulie .
Tinerii rămaşi deci în campanie au fost nevoiţi să se împartă în mai multe direcţii zilnic. Dimineaţa la corturile amplasate în diferite locaţii ale oraşului şi după masa în acţiunile pe cartiere Dacă tinerii au venit premergător campaniei cu idei bune pentru campanie, cu cost redus, cu utilitate ridicată, ideile au fost în marea lor majoritate respinse fără vreo motivaţie valabilă, organizaţia seniorală considerând că ideile lor sunt imbatabile, iar ideile tineretului au fost marginalizate. Pe lângă toate aceste aspecte, deşi tineretul era cel mereu implicat, tot tinerii au fost pe de o parte culpabilizaţi pentru prostul mers al campaniei electorale, şi erau trataţi de cele mai multe ori cu indiferenţă fiind percepuţi doar la nivelul unor obiecte („nişte din ăia” ) .
Un alt factor influenţat de lipsa financiară a fost cel al materialelor de campanie. Deşi s-a insistat ca în campanie să nu fie promovate hârtiile, au existat tone de hârtii şi hârtiuţe inutile la timpul lor, fără un mesaj concret, fără nicio calitate. Singuele materiale de propagandă au fost cum am mai spus pliantele şi fluturaşii, denumite generic ,,hârtii’’, câteva pixuri, brichete, eşarfe, şepci şi tricouri, toate acestea din urmă, în număr foarte mic, insignifiant faţă de numărul şi diversitatea materialelor oferite de către PD-L sau chiar PNL.
Revenind la alte aspecte, se considera că rata probabilă pentru consiliul local va fi de aproximativ 20% pentru PSD, astfel supraestimându-se valoarea electorală a PSD la nivel local, considerându-se că vor fi 6 locuri eligibile, şi toate acestea fără o cercetare în prealabil, mizându-se pe ideea că dacă în 2004 a fost 20%, şi acum ar trebui să fie cel puţin acelaşi scor, totul s-a rezumat cu o surpriză deloc plăcută de numai 12%.
Problemele au existat anterior campaniei electorale întrucât precampania s-a bazat pe difuzarea unor manifeste lipsite de sens, pe diferite cartiere din oraş, manifeste cu scris minuscul, greoaie, pe care oamenii nu aveau răbdare să le citească şi preferau mai degrabă să le arunce la coşul de gunoi. Cât despre faptul că s-a insista prosteşte pe respectivele hârtii nu mai încape vorba. Ulteriror s-a dovedit că la capitolul mobilizare iar s-a stat foarte slab.
Campania a început oficial pe 2 mai a.c., cum am mai spus, cu un mare handicap la capitolul resurse umane, fără un scop anume, şi o echipă fără dorinţa de a câştiga.
Organizaţia locală nu a părut să înfrunte doar probleme interne, ci şi presiuni fără sens şi sprijin zgârcit din partea organizaţiei judeţene, care în loc să cotizeze cu materiale, de multe ori s-a aprovizionat de la municipiu. Acţiunile exercitate în cartiere nu aveau mare succes din pricina lipsei materialelor, deşi candidatul la primărie, cât şi candidaţii la consiliul local erau prezenţi. Dacă unii au depus mult efort în cadrul campaniei, cum ar fi candidaţii pe locurile considerate eligibile, şi tineretul cât a fost şi el prezent, majoritatea membrilor din consiliul municipal al PSD au fost inexistenţi sau se axau pe activităţi fără sens, doar ca să dea impresia de implicare.
Difuzarea imaginii candidatului la primărie în presă nu putem spune că a fost redusă având timp de antenă egal cu al altor candidaţi. Deşi situaţia era dominată de imaginea bună a lui Emil Boc, obiectivul de 20% putea fi realizat doar prin implicare intensă şi discuţie extinsă cu cetăţeanul clujean , lăsând de-o parte orgoliile şi chiar frustrările personale.Deşi s-a întâmplat ca în vreo 70 secţii de votare să existe 2 reprezentanţi din partea PSD, lucrurile au rămas neschimbate. Cu un scor de 5% pentru candidatul Remus Lăpuşan, şi 12% pentru consiliul local, PSD Cluj-Napoca nu a reuşit să scoată 6 consilieri locali, şi nici nu a fost obţinut fotoliul de viceprimar.
Campania ar fi putut să fie una foarte frumoasă dacă nu existau unele circumstanţe. Probabil dacă în anul 2004, Emil Boc nu avea să câştige, strategia putea fi altfel abordată, valenţele erau altele sau, cel puţin, consilierii PSD să fi fost incisivi, şi nu să se lase timoraţi de administraţia portocalie de la Cluj-Napoca. După ce toate au trecut, evident că putem găsi soluţii despre cum am fi putut să câştigăm războiul, deoarece o vorbă veche spune că omul deştept învaţă din greşeli. Frustrarea cea mai mare a fost pentru reprezentanţii din secţiile de votare care au inghiţit în sec după numărătoarea voturilor, fiindu-le oarecum scârbă să se prezinte la sediul PSD, pe strada Napoca, care în noaptea de 1 spre 2 iunie a fost spălată cu săpun de către Rosal la comanda lui Emil Boc. Ce e trist e faptul că pentru PSD Cluj-Napoca a fost pentru a nu ştiu câta oară o noapte tristă, în care vise s-au spulberat. Închei prin a-mi pune speranţa, că pe viitor, social democraţia clujeană nu va mai fi nevoită să guste amarul eşecului.
Costinaş Ovidiu
Iluminism şi Social-Democraţie
Iluminismul a reprezentat o mişcare ideologică si culturală, care s-a manifestat pe parcursul sec.XVIII, al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor lucrurilor şi să lumineze naţiunea prin educaţie şi cultură. Prin reprezentanţii săi de seamă, Voltaire, Montesquieu, Rousseau si Diderot, filosofia iluminisă s-a orientat împotriva inechităţilor sociale, a superstiţiilor şi intoleranţei religioase şi a promovat libertatea cuvântului, a gândirii si egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
Iluminismul a teoretizat principiul separaţiei puterilor în stat, considerând că cea mai eficientă formă de guvernare o reprezintă un regim politic în care puterile executivă, legislativă şi judecătorească sunt independente una faţă de celelate.
În concepţia ideologiei iluministe proprietatea privată este văzută drept principala sursă a inegalităţilor şi relelor din societate, de aceea trebuie limitată. De asemenea, participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică este considerată o necesitate şi în consecinţă, statul trebuie să fie astfel organizat încât să asigure suveranitatea poporului.
Ideile reformiste ale Iluminismului: lupta pentru progres, libertate ş
i toleranţă, egalitetea între oameni şi popoare, sintetizate în formula: Libertate, Egalitate, Fraternitate şi fundamentate pe principiul suveranităţi poporului, au fost transpuse în realitate în 1789 de Revoluţia Franceză. Poporul sau Naţiunea reprezentată acum de toţi cetăţenii, fără deosebire de stare materială sau origine socială a fost proclamat actor politic, pentru că Revoluţia a consacrat simbolic o ruptură fundamentală cu Vechiul Regim. Voinţa generală a poporului a dobândit un rol creator în domeniul politic şi a deplasat suveranitatea dinspre monarh, spre naţiune.
Temele fundamentale ale Iluminismului se regăsesc astăzi în ideologia social democrată, o doctrină politică ce promovează organizarea şi conducerea democratică a societăţii, având la bază principiile libertăţii, egalităţii, dreptăţii şi solidarităţii sociale.
Democraţia socială susţine un regim politic reprezentativ, în care libertatea politică este o condiţie esenţială. Această libertate presupune anumite atribuţii pe care cetăţeanul le exercită pentru ca această formă de guvernare să nu fie pusă în pericol. Opţiunea politică a fiecărui individ în parte, exprimată prin vot este foarte importantă pentru constituirea unei majorităţi care să confere guvernanţilor autoritatea de a lua decizii şi în acelaşi timp de a le justifica prin încrederea acordată prin actul electoral. Există de asemenea şi libertatea de opinie, a cuvântului, de asociere.
În concepţia social-democrată, cele două noţiuni inseparabile, dreptate şi egalitate socială înseamnă: o economie de piaţă socială, cu prevederi legale pentru protejarea muncitorilor, consumatorilor şi întreprinzătorilor mici; comerţ bazat pe dialog, transparenţă şi echitate, ca alternativă la principiul liberal a liberului schimb; condiţii minime de muncă pentru muncitori; impozit progresiv pe venit; sisteme publice de învăţământ şi sănătate, finanţate de stat; multiculturalism; drepturile minorităţilor; tratament nediferenţiat aplicat tuturor cetăţenilor în faţa justiţiei.
Solidaritatea socială se exprimă sub forma unui ansamblu de instituţii şi măsuri, prin care statul şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor, ori comunităţilor. Aceste instituţii şi măsuri au în vedere servicii şi prestaţii sociale acordate în scopul dezvoltării capacităşilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială.
Născute în perioade istorice diferite, elementele comune ale celor două ideologii atestă strânsa legătură existentă între ele şi de asemenea faptul că Iluminismul a constituit o puternică sursă de inspiraţie pentru Social-Democtaţie. Ambele doctrine au apărut ca reacţii orientate împotriva unor realităţi politice, economice şi sociale şi au propus soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta societatea, dar persistenţa în timp a aceloraşi probleme precum sărăcia accentuată, discriminarea rasială, etnică şi religioasă, lipsa de educaţie a populaţiei, definită mai nou ca analfabetism funcţional, sănătatea precară a indivizilor, declinul demografic, conflictele armate şi multe altele, arată că pentru eradicarea acestor plăgi care parazitează corpul social este nevoie de o reformă profundă la nivelul mentalităţii fiecărui individ, urmată apoi de conjugarea tuturor eforturilor pentru o apropiere cel puţin de idealurile Iluminismului şi Social-Democraţiei, dacă nu de realizarea lor.
Iluminismul a teoretizat principiul separaţiei puterilor în stat, considerând că cea mai eficientă formă de guvernare o reprezintă un regim politic în care puterile executivă, legislativă şi judecătorească sunt independente una faţă de celelate.
În concepţia ideologiei iluministe proprietatea privată este văzută drept principala sursă a inegalităţilor şi relelor din societate, de aceea trebuie limitată. De asemenea, participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică este considerată o necesitate şi în consecinţă, statul trebuie să fie astfel organizat încât să asigure suveranitatea poporului.
Ideile reformiste ale Iluminismului: lupta pentru progres, libertate ş
i toleranţă, egalitetea între oameni şi popoare, sintetizate în formula: Libertate, Egalitate, Fraternitate şi fundamentate pe principiul suveranităţi poporului, au fost transpuse în realitate în 1789 de Revoluţia Franceză. Poporul sau Naţiunea reprezentată acum de toţi cetăţenii, fără deosebire de stare materială sau origine socială a fost proclamat actor politic, pentru că Revoluţia a consacrat simbolic o ruptură fundamentală cu Vechiul Regim. Voinţa generală a poporului a dobândit un rol creator în domeniul politic şi a deplasat suveranitatea dinspre monarh, spre naţiune.Temele fundamentale ale Iluminismului se regăsesc astăzi în ideologia social democrată, o doctrină politică ce promovează organizarea şi conducerea democratică a societăţii, având la bază principiile libertăţii, egalităţii, dreptăţii şi solidarităţii sociale.
Democraţia socială susţine un regim politic reprezentativ, în care libertatea politică este o condiţie esenţială. Această libertate presupune anumite atribuţii pe care cetăţeanul le exercită pentru ca această formă de guvernare să nu fie pusă în pericol. Opţiunea politică a fiecărui individ în parte, exprimată prin vot este foarte importantă pentru constituirea unei majorităţi care să confere guvernanţilor autoritatea de a lua decizii şi în acelaşi timp de a le justifica prin încrederea acordată prin actul electoral. Există de asemenea şi libertatea de opinie, a cuvântului, de asociere.
În concepţia social-democrată, cele două noţiuni inseparabile, dreptate şi egalitate socială înseamnă: o economie de piaţă socială, cu prevederi legale pentru protejarea muncitorilor, consumatorilor şi întreprinzătorilor mici; comerţ bazat pe dialog, transparenţă şi echitate, ca alternativă la principiul liberal a liberului schimb; condiţii minime de muncă pentru muncitori; impozit progresiv pe venit; sisteme publice de învăţământ şi sănătate, finanţate de stat; multiculturalism; drepturile minorităţilor; tratament nediferenţiat aplicat tuturor cetăţenilor în faţa justiţiei.
Solidaritatea socială se exprimă sub forma unui ansamblu de instituţii şi măsuri, prin care statul şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor, ori comunităţilor. Aceste instituţii şi măsuri au în vedere servicii şi prestaţii sociale acordate în scopul dezvoltării capacităşilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială.
Născute în perioade istorice diferite, elementele comune ale celor două ideologii atestă strânsa legătură existentă între ele şi de asemenea faptul că Iluminismul a constituit o puternică sursă de inspiraţie pentru Social-Democtaţie. Ambele doctrine au apărut ca reacţii orientate împotriva unor realităţi politice, economice şi sociale şi au propus soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta societatea, dar persistenţa în timp a aceloraşi probleme precum sărăcia accentuată, discriminarea rasială, etnică şi religioasă, lipsa de educaţie a populaţiei, definită mai nou ca analfabetism funcţional, sănătatea precară a indivizilor, declinul demografic, conflictele armate şi multe altele, arată că pentru eradicarea acestor plăgi care parazitează corpul social este nevoie de o reformă profundă la nivelul mentalităţii fiecărui individ, urmată apoi de conjugarea tuturor eforturilor pentru o apropiere cel puţin de idealurile Iluminismului şi Social-Democraţiei, dacă nu de realizarea lor.
Blanari Călin
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
