Proclamarea independenţei provinciei Kosovo a deschis o dezbatere de mult aşteptată: acest caz poate fi considerat un precedent sau este doar o excepţie în sistemul internaţional. Cum era de înţeles, această dilemă a stârnit şi interesul „analiştilor” din România. Ceea ce a determinat menţinerea acestei teme în dezbaterea publică de la noi a fost reacţia autorităţilor române din 18 februarie 2008. Lanţul de respingeri „hotărâte” de recunoaştere a independenţei noului stat constituit la câţiva kilometri de România nu a făcut decât să releve faptul că politica externă a României este încă derutantă şi impredictibilă.
Un stat care îşi poate aprecia valoarea intereselor sale naţionale, precum şi modul în care acestea pot fi apărate pe durată lungă, ar trebui să îşi măsoare cu mai multă atenţie paşii şi reacţiile în sfera politicii internaţionale. S-a declarat în zilele care au urmat momentului 17 februarie 2008 că independenţa Kosovo nu constituie un precedent pentru România, ceea ce este adevărat din multe puncte de vedere. Repetarea obsesivă a acestui lucru seamănă, mai degrabă, a spaimă.
Pentru a lămuri ordinea evenimentelor se impune o precizare. Perspectiva proclamării independenţei Kosovo a devenit clară încă din februarie 2007, când Trimisul Special al Secretarului General ONU pentru Kosovo, Martti Ahtisaari, a finalizat proiectul său privind viitorul statutului provinciei Kosovo. Acest document, care a fost transmis, câteva săptămâni mai târziu, Consiliului de Securitate ONU, prezenta un plan de formare a statului Kosovo. Anexa acestui proiect conţinea şi o propunere de constituţie pentru noul stat, principiile şi direcţiile pe care acesta urma să se contureze. Analize ulterioare ale unor institute de studiere a relaţiilor internaţionale au prezentat diverse scenarii privind reacţiile statelor din sistemul internaţional faţă de proclamarea independenţei Kosovo. Încă din vara lui 2007 se ştia faptul că state precum SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia vor recunoaşte acest act unilateral de voinţă al albanezilor kosovari, în vreme ce Rusia a păstrat pentru sine avantajul unui discurs cu sens echivoc, sub formula: „Rusia va recunoaşte independenţa Kosovo atunci când aceasta va fi acceptată şi de Serbia”. Se ştia, de asemenea, că dintre cele 27 de membre ale UE, o parte (mai ales cea cu minorităţi etnice) nu vor recunoaşte independenţa, dar, în acelaşi timp, se admitea faptul că în decurs de câteva luni de la momentul proclamării sale, aceste state vor putea fi convinse să o recunoască. Un alt aspect îl reprezintă şi afirmaţia, din cadrul declaraţiei de independenţă din 17 februarie 2007, că independenţa Kosovo nu constituie „un precedent pentru nicio o altă situaţie”.
În aceste condiţii, reacţia României este cea a unui stat lipsit de viziune politică coerentă, ştiindu-se acum că autorităţile române vor putea recunoaşte independenţa Kosovo în iunie 2008, când, potrivit planului Ahtisaari, se va fi finalizat transferul de autoritate de la Misiunea Temporară a ONU de la Priştina (instalată în iunie 1999) către noile autorităţi kosovare. Premisele acestui gest al României se pot observa în recomandarea pe care preşedintele român a făcut-o omologului său sârb de a începe discuţii cu Priştina şi de a nu se izola, precum şi în declaraţia unuia dintre consilierii preşedintelui care susţinea în viitor se România va recunoaşte independenţa.
În ceea ce priveşte „cazul Transilvania” sau mai precis al Ţinutului Secuiesc, nu proclamarea independenţei Kosovo constituie un precedent, ci modul în care se raportează autorităţile româneşti la acest caz şi atitudinea mediului politic de la Bucureşti şi din regiune. „Modelul Kosovo” nu se va putea copia în cazul amintit mai sus, pentru că lipsesc condiţiile de invocare a acestuia. În schimb, se creează precedente de către autorităţile române pentru ca această regiune să îşi poată declara, la un moment dat, autonomia în mod unilateral. Faptul că minoritatea maghiară este „dezbinată” între două formaţiuni politice va constitui unul dintre argumentele majore ale faptului că există o viaţă politică proprie, distinctă de cea de la centru şi de cea a majorităţii, ca urmare condiţiile primare ale desfăşurării unei vieţi politice democratice separate (putere vs. opoziţie) s-au constituit. Un al doilea element care va încuraja acest aspect este recurgerea la votul uninominal cu un singur tur, care va asigura diminuarea participării „minorităţii” româneşti din Ţinutul Secuiesc la viaţa politică din regiune. Pe lângă aceste argumente, reprezentanţii minorităţii maghiare din zona amintită vor recurge şi la avantaje pe care le conferă principiul subsidiarităţii, precum şi interpretarea forţată (=eronată) a conceptului de regionalizare.
Având în vedere toate aceste aspecte, devine evident că proclamarea independenţei Kosovo nu constituie un precedent pentru Transilvania. Cei care invocă acest caz, nu încearcă decât să forţeze dezbaterea cu privire la Autonomia Ţinutului Secuiesc.
Ca urmare, autorităţile române ar trebui să găsească elementele care să îndepărteze regionalizarea pe criterii etnice a României, formulând o strategie clară de descentralizare financiară şi economică, pe lângă cea decizională. Pentru ca acest fapt să se poată realiza, însă, este nevoie de mai multă dedicare pentru interesele cu adevărat naţionale, care se pot rezuma la: prosperitate, securitate socială, integritate teritorială (fiecare rezultă din cealaltă, în ordinea enumerată). Dacă aceste premise ar fi fost constituite până acum, spaima faţă de „autonomii” nu ar fi existat, pentru că nici oamenii de rând aparţinând unor minorităţi nu ar fi dorit o dezbinare inutilă. Mai este încă timp pentru construcţia prosperităţii şi apartenenţa la UE şi NATO ne oferă premisele, dar acestea trebuie fructificate.
Un stat care îşi poate aprecia valoarea intereselor sale naţionale, precum şi modul în care acestea pot fi apărate pe durată lungă, ar trebui să îşi măsoare cu mai multă atenţie paşii şi reacţiile în sfera politicii internaţionale. S-a declarat în zilele care au urmat momentului 17 februarie 2008 că independenţa Kosovo nu constituie un precedent pentru România, ceea ce este adevărat din multe puncte de vedere. Repetarea obsesivă a acestui lucru seamănă, mai degrabă, a spaimă.
Pentru a lămuri ordinea evenimentelor se impune o precizare. Perspectiva proclamării independenţei Kosovo a devenit clară încă din februarie 2007, când Trimisul Special al Secretarului General ONU pentru Kosovo, Martti Ahtisaari, a finalizat proiectul său privind viitorul statutului provinciei Kosovo. Acest document, care a fost transmis, câteva săptămâni mai târziu, Consiliului de Securitate ONU, prezenta un plan de formare a statului Kosovo. Anexa acestui proiect conţinea şi o propunere de constituţie pentru noul stat, principiile şi direcţiile pe care acesta urma să se contureze. Analize ulterioare ale unor institute de studiere a relaţiilor internaţionale au prezentat diverse scenarii privind reacţiile statelor din sistemul internaţional faţă de proclamarea independenţei Kosovo. Încă din vara lui 2007 se ştia faptul că state precum SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia vor recunoaşte acest act unilateral de voinţă al albanezilor kosovari, în vreme ce Rusia a păstrat pentru sine avantajul unui discurs cu sens echivoc, sub formula: „Rusia va recunoaşte independenţa Kosovo atunci când aceasta va fi acceptată şi de Serbia”. Se ştia, de asemenea, că dintre cele 27 de membre ale UE, o parte (mai ales cea cu minorităţi etnice) nu vor recunoaşte independenţa, dar, în acelaşi timp, se admitea faptul că în decurs de câteva luni de la momentul proclamării sale, aceste state vor putea fi convinse să o recunoască. Un alt aspect îl reprezintă şi afirmaţia, din cadrul declaraţiei de independenţă din 17 februarie 2007, că independenţa Kosovo nu constituie „un precedent pentru nicio o altă situaţie”.
În aceste condiţii, reacţia României este cea a unui stat lipsit de viziune politică coerentă, ştiindu-se acum că autorităţile române vor putea recunoaşte independenţa Kosovo în iunie 2008, când, potrivit planului Ahtisaari, se va fi finalizat transferul de autoritate de la Misiunea Temporară a ONU de la Priştina (instalată în iunie 1999) către noile autorităţi kosovare. Premisele acestui gest al României se pot observa în recomandarea pe care preşedintele român a făcut-o omologului său sârb de a începe discuţii cu Priştina şi de a nu se izola, precum şi în declaraţia unuia dintre consilierii preşedintelui care susţinea în viitor se România va recunoaşte independenţa.
În ceea ce priveşte „cazul Transilvania” sau mai precis al Ţinutului Secuiesc, nu proclamarea independenţei Kosovo constituie un precedent, ci modul în care se raportează autorităţile româneşti la acest caz şi atitudinea mediului politic de la Bucureşti şi din regiune. „Modelul Kosovo” nu se va putea copia în cazul amintit mai sus, pentru că lipsesc condiţiile de invocare a acestuia. În schimb, se creează precedente de către autorităţile române pentru ca această regiune să îşi poată declara, la un moment dat, autonomia în mod unilateral. Faptul că minoritatea maghiară este „dezbinată” între două formaţiuni politice va constitui unul dintre argumentele majore ale faptului că există o viaţă politică proprie, distinctă de cea de la centru şi de cea a majorităţii, ca urmare condiţiile primare ale desfăşurării unei vieţi politice democratice separate (putere vs. opoziţie) s-au constituit. Un al doilea element care va încuraja acest aspect este recurgerea la votul uninominal cu un singur tur, care va asigura diminuarea participării „minorităţii” româneşti din Ţinutul Secuiesc la viaţa politică din regiune. Pe lângă aceste argumente, reprezentanţii minorităţii maghiare din zona amintită vor recurge şi la avantaje pe care le conferă principiul subsidiarităţii, precum şi interpretarea forţată (=eronată) a conceptului de regionalizare.
Având în vedere toate aceste aspecte, devine evident că proclamarea independenţei Kosovo nu constituie un precedent pentru Transilvania. Cei care invocă acest caz, nu încearcă decât să forţeze dezbaterea cu privire la Autonomia Ţinutului Secuiesc.
Ca urmare, autorităţile române ar trebui să găsească elementele care să îndepărteze regionalizarea pe criterii etnice a României, formulând o strategie clară de descentralizare financiară şi economică, pe lângă cea decizională. Pentru ca acest fapt să se poată realiza, însă, este nevoie de mai multă dedicare pentru interesele cu adevărat naţionale, care se pot rezuma la: prosperitate, securitate socială, integritate teritorială (fiecare rezultă din cealaltă, în ordinea enumerată). Dacă aceste premise ar fi fost constituite până acum, spaima faţă de „autonomii” nu ar fi existat, pentru că nici oamenii de rând aparţinând unor minorităţi nu ar fi dorit o dezbinare inutilă. Mai este încă timp pentru construcţia prosperităţii şi apartenenţa la UE şi NATO ne oferă premisele, dar acestea trebuie fructificate.
Alexandrescu Mihai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu