Recapitulând în viteză, evenimentele primăverii electorale, promotorii social democraţiei din Transilvania au obţinut noi recorduri negative în materie de rezultate. La Cluj, candidatul PSD pentru Primaria reşedinţei de judeţ, Remus Lăpuşan, a obţinut doar 6% din voturile valabil exprimate, în timp ce la Consiliul Local au fost mandataţi doar 3 social democraţi (11, 65%). Vasile Soporan, candidat pentru Preşedenţia Consiliului Judeţean Cluj, a primit simpatia a 11% din cei care au votat, iar la Consiliul Judeţean, PSD a fost ales de 16,19%.
Cu săbiile ascuţite, liderii PSD s-au adunat vineri, 4 iulie 2008, sub blazonul Comitetului Executiv, pe plaja de la Mamaia pentru a analiza rezultatele alegerilor locale. Întâlnirea avea să înceapă odată ce liderii filialelor cu rezultate sub obiectivul de 20%, Vasile Dâncu (Cluj), Constantin Niţă (Braşov) şi Mihai Bar (Bihor), au ocupat loc pe butoaiele cu pulbere care le-au fost rezervate. Aflaţi în aceeaşi situaţie, şefii organizaţiilor Mureş, Neamţ, Arad, Alba şi Giurgiu au preferat să-şi toarne cenuşă-n cap şi să scape de mustrările colegilor, prezentându-şi demisiile de onoare din fruntea organizaţiilor. Cu capsa pusă pe ardeleni, Nicuşor Constantinescu, Marian Oprişan şi Liviu Dragnea au impus dizlovarea Birourilor Judeţene PSD Cluj, Braşov şi Bihor, prilej care a încurajat dezgroparea mai vechilor neînţelegeri dintre cele două tabere.
Retras la poalele Apusenilor, “Grupul de la Cluj” a aşteptat o revizuire a deciziei nestatutare luate la nervi, grabă şi probabil mult soare. Zadarnic, Statutul PSD delimitează competenţa şi atribuţia Comitetului Executiv care nu are capacitatea de a aboli Birourile Judeţene, aceasta fiind prerogativa Consiliului Naţional care se aplică doar în cazul încălcării grave ale Statutului.
Decizia imatură a rămas bătută-n cuie, iar Ioan Rus, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş s-au simţit constrânşi să demisioneze din funcţiile executive ale partidului – primii doi fiind vicepreşedinţi la nivel naţional, iar ultimul membru al Consiliului Naţional şi vicepreşedinte al organizaţiei PSD Cluj-Napoca. Astfel, marţi, 8 iulie 2008, cei trei clujeni pun capăt luptei cu morile de vânt printr-un comunicat de presa în care se arată poziţia luată, dar şi înfinţarea Institutului Social Democrat din Transilvania prin intermediul căruia demisionarii vor continua să-şi promoveze proiectele şi care va simboliza un bloc critic la adresa actualei conduceri şi a politicilor abordate de PSD.
Demersurile precendente nu fac altceva decât să justifice, într-un anumit fel, promovarea judecăţii de progres prin regres. Ne aducem aminte că, în ’06, garnitura din vârful social democraţiei româneşti a fost schimbată, în totalitate, odată cu mandatarea lui Mircea Geoană în funcţia de preşedinte PSD, iar curentul evoluţionist a fost elaborat de “Grupului de la Cluj”. Atunci s-a făcut loc unei familii mai tinere, înzestrată cu o viziune occidentală, însă azi, acceşi oameni, preferă să se mazilească politic pentru a-şi elimina concurenţa. Canibalismul politic a îngurgitat prea repede enoriaşii schimbării la faţă a PSD-ului, iar sămânţa reformei mugegăieşte treptat.
“Grupul de la Cluj” a fost caracterizat de un mod aparte de gândire. Căile alese pentru susţinerea ideilor politice au fost diferite, fiind priviţi cu o suspiciune densă. Ceea ce nu s-a înţeles niciodată a fost faptul că lupta ardelenilor a vizat atitudini şi practici meschine, aflate în contrast cu interesul naţional şi principiile europene, nu persoane sau grupuri. De când a fost botezat, de presă, cu sintagma “Grupul de la Cluj”, politicieni ardeleni şi-au însuşit lupta pentru reformă, punâdu-şi bazele pe nevoia descentralizării şi modernizării Partidului Social Democrat. Controversa legată de tabăra clujeană a început odată ce aceştia au stabilit schimbarea depăşită a mentalităţii din PSD; înlocuirea adepţilor doctrinei social democrate de tip sovietic, cu militanţi ai politicilor de stânga vest europene; avansarea la o politică dusă în favoarea cetăţenilor, nu a interesului personal; promovarea dialogului şi a negocierilor cu alte partide politice pentru a răspunde cât mai bine necesităţilor politice şi sociale ale oamenilor; eliminarea baronilor locali şi a parveniţiilor din rândurile social democraţiei; conştientizarea necesităţii de a fi mereu în pas cu nevoile sociale ale românilor; şi nu în cele din urmă, introducerea conceptului de descentralizare a deciziei luate de la centru şi a procesului subsidiarităţii în organizarea internă a partidului.
Dacă studiem profilul lui Ioan Rus (pragmatic, serios, direct, calculat, un om “rece” la suprafaţă, dar “cald” pe dinăuntru, cu un simţ al umorului deosebit) Vasile Dâncu (strateg, filozof, gânditor şi boem precum un geniu clasic) Vasile Puşcaş (profestionist, tehnocrat, diplomat, un om care, printre puţini, înţelege cu adevărat politica europeană, dar şi internaţională), descoperim propria personalitate a “Grupului de la Cluj” – pragmatic în propriile filozofii, etic, profesionist, demn, serios, modern şi diplomat, abilităţi care au generat la susţinerea unui stâlp puternic şi de bază al social democraţiei româneşti.
Nu este prima dată când celebrul trio are de-a face cu sabotajul centralist. De-a lungul timpului, s-a confruntat cu conflicte cauzatoare de demisii. Vasile Dâncu a mai părăsit odată funcţia de vicepreşedinte pe probleme de comunicare, deoarece gândirile sale au fost marginalizate, însă ulterior a revenit asupra deciziei. Marean Vanghelie a propus exculderea clujenilor din partid, însă valoarea a avut câştig de cauză în faţa incompetenţei. De asemenea, “Grupul de la Cluj” s-a ciocnit întotdeauna în viziuni cu fostul preşedinte, Ion Iliescu. Eşecul suspendării Preşedintelui Traian Băsescu a fost pus tot în cârca clujenilor, deoarece aceştia au prevăzut efectele referendumului, şi s-au opus de la bun început. Eliminarea deputatului Vasile Puşcaş din capul listei de pe buletinele de vot pentru Parlamentul European a reprezentat un nou episod de expediere orală a săgeţilor otrăvite spre Bucureşti şi vice-versa.
Trădat de vremurile în care moralitatea, etica şi bunul şimţ sunt mascate de subconştientul uman, eliberând totodată instinctul animalic de prădător al banului public, “Grupul de la Cluj” a decis să depună armele.
Odată cu retragerea celor trei politicieni, PSD pierde la capitolul imagine şi este de asteptat ca voturile electoratului propriu să se disperseze spre alte partide. Da, este adevărat că ardelenii nu se pot lăuda în materie de rezultate electorale, însă PSD-ul are, în acest moment, nevoie de toate voturile posibile pentru a îndeplini visul lui Mircea Geoană – alcătuirea Guvernului sub sceptrul acestuia.
Privind din alt punct de vedere, rezultatele de la Cluj, care are un habitat de circa 700.000 de locuitori, nu se pot compara cu cele de la Vrancea, care are doar 400.000 de suflete, sau Teleorman, cu acelaşi număr de locuitori. Sărind peste calcule, la o primă vedere, rezultatele seamănă, dar numărul votanţilor diferă, iar PSD-ul are un număr aproape egal de alegători în cele trei judeţe.
De altminteri, social democraţia clujeană s-a menţinut constantă în materie de cifre, excepţie făcând anul 2004 când Ioan Rus, candidatul de atunci pentru fotoliul de edil al municipiului Cluj-Napoca, a sărit peste media stabilită în zona ardeleană. Pentru 2008, s-a stabilit obţinerea a 15% din votul clujenilor pentru Consiliul Local, iar la Consiliul Judeţean, au fost aleşi şapte din opt social democraţi.
La Bucureşti nu s-a înţeles că societatea ardeleană, o societate conservatoare şi aristocrată din punct de vedere educaţional şi spiritual, nu va trăda niciodată pentru trei mici şi o bere, pentru bani, pentru găleţi, pungi, pixuri şi alte materiale promoţionale de campanie electorală. Ardelenii îşi vor schimba opţiunea politică, doar în momentul în care i se va oferi alternativă, un proiect viabil pe care liderul să se muleze perfect, iar în prezent PSD-ul este depăşit la acest capitol. De aceea organizaţiile social democrate din Transilvania funcţionează la nivel simbolic pentru procentul pe care-l reprezintă şi este lipsit de o şansă reală de guvernare locală.
“Grupul de la Cluj” a fost categoria social democrată născută sub zodia evoluţiei morale a politicului, care orientându-se spre gloria gândirilor europene, a comis şi păcate. Adesea comunicarea dintre organizaţia locală PSD şi “guerilla de Cluj” era îngreunată de prezenţa redusă a celor trei în comunitatea social democrată, iar lucrurile au degenerat odată cu absenţa lor din peisajul campaniei electorale. Uneroi, atitudinea superiară a liderilor clujeni a încurajat antipatia membrilor de partid, care imediat au aruncat responsabilitatea rezultatelor nesatisfăcătoare în spatele lui Vasile Dâncu, dar mai ales a lui Ioan Rus. Lupta obsesivă internă dusă cu ”vechiul regat” pentru înlăturarea obiceiurilor şi tradiţiilor politice egoiste, a dat câştig de cauză adversarilor politici “portocalii”, iar în concluzie, oportuniştii au comparat “Grupul de la Cluj” cu “calul troian” al PD-L-ului introdus în PSD.
Totodată, retragerea celor trei a aprins fitilul butoiului cu speculaţii privind plecarea din partid, cu destinaţia PD-L, a lui Ioan Rus, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş, sau formarea unui partid regional propriu. Până-n momentul de faţă, profeţiile nu s-au împlinit, deşi trio-ul a subliniat faptul că va rămâne afiliat la Partidul Social Democrat.
Personal, consider că “Grupul de la Cluj” are nevoie de o bine meritată vacanţă din prima linie a lumii politice româneşti. Odată retraşi în rândul celor pe care uneori i-a discreditat sau ignorat, îmi pun speranţa că “Grupul” se va întoarce pe piedestal, îndată ce va analiza “la rece” şi va identifica problemele interne ale membrilor PSD din Cluj, cât şi lipsa de încredere a electoratului ardelean în valorile vest europene ale social democraţiei. Temporar, cei trei au devenit martiri ai unor mentalităţi parşive şi eroi ai politicii româneşti. Adevărata valoare a “Grupului de la Cluj” rezidă din eliminarea vizelor pentru călătorii în spaţiul european (Ioan Rus – Ministru de Interne în cabinetul Năstase), aderarea României la Uniunea Europeană (Vasile Puşcaş – Ministru-Delegat la Ministerul Integrării Europene, Negociator-şef pentru Uniunea Europeana), elaborarea strategiei şi Statutului PSD (Vasile Dâncu - Ministrul al Informaţiilor Publice în perioada 2001-2003) şi absenţa actelor de corupţie. Aflată încă în tranziţie, România are mare nevoie de eminenţa cenuşie a lui Ioan Rus, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş, iar “Primăvara de la Cluj” nu s-a terminat…
Pop Dragoş-Şerban
duminică, 27 iulie 2008
″Grupul de la Cluj″ a trecut în rezervă
Este inutil, la ora aceasta, să mai dezbatem şi să analizăm rezultatele campaniei electoirale locale, obţinute la nivelul judeţului Cluj, cât şi la nivel municipal.Un lucru este cert însă: rezultatul a determinat retragerea unor membrii PSD din activitatea politică sau dizolvări de filiale social democrate zonale.
vineri, 18 iulie 2008
Munca lui Sisif
Aşa cum se obişnuieşte odată la 4 ani, în România au loc alegerile locale pentru desemnarea primarilor, a consiliilor locale, a consiliilor judeţene şi, în premieră, alegerea preşedintelui consiliului judeţean. În articolul de faţă voi face referire strict la campania electorală a organozaţiei locale a Partidului Social Democrat Cluj-Napoca pentru alegerea primarului şi a consiliului local.
Discordia din PSD Cluj-Napoca a debutat odată cu stabilirea candidatului pentru fotoliul de primar din partea social democraţiilor. Ioan Rus, şi-a manifestat intenţia de a nu concura în lupta pentru şefia Primăriei Cluj-Napoca, purtând probabil în spate regretul eşecului înregistrat în 2004. Mai departe, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş au procedat la fel, cel mai probabil aceştia stabilindu-şi alte obiective.
Odată ce „Grupul de la Cluj” şi-a exprimat indiferenţa faţă de instituţia de administrare a urbei de pe malul Someşului, teama eşecului avea să cuprindă componenţii structurilor de stânga din municipiu, dar nu în faţa primarului Emil Boc, ci a imaginii superestetizate care o deţine din funcţia de preşedinte PD-L, sau „trâmbiţa” lui Traian Băsescu. Pot animti că, Emil Boc, în cei 4 ani de mandat la Primărie, nu a recurs la ample proiecte de modernizare a urbei de la poalele Feleacului, ci doar a lăsat frâu liber noilor investitori opriţi cândva să vină în oraş de către administraţia funariotă. Emil Boc a urmărit doar consolidarea şi popularizarea imaginii sale personale, provocându-se la nivel local ideea că lui nu i s-ar găsi alternativă.
În cele din urmă, consiliul municipal PSD, dar şi sondajele de opinie aplicate la nivelul municipiului, l-au împuternicit pe Remus Lăpuşan, preşedintele organizaţiei municipale a PSD, să ocupe poziţia de pretendent al funcţiei de primar. În ciuda acestui fapt, Remus Lăpuşan nu a manifestat o aspiraţie hotărâtă şi clară faţă de misiunea cu care a fost încredinţat, dar a acceptat competiţia, realizând că este înconjurat de şanse minime.
Cât despre bugetul alocat actualei campanii electorale nici nu se poate compara cu cel al campaniei lui Ioan Rus din 2004, când s-a cheltuit o sumă substanţială de bani. Campania electorală a PSD Cluj-Napoca a fost marcată de multe sincope, tocmai pe acest considerent financiar, a unei slabe organizări şi implicării organizaţiei de seniori doar prin „dat sfaturi şi rezolvarea problemelor din birou”, ca de obicei.
Campania electorală a fost pe deasupra şi slab acoperită ca organizare, aceasta fiind asigurată, la capitolul resurse umane, în cea mai mare parte de membrii TSD Cluj-Napoca, dealtfel puţini la număr. Lipsa tinerilor din rândurile politicii de stânga se regăseşte în absenţa brand-ului PSD din regiune, lucru care-i determină să adere la iluzia fericirii şi bunăstării din PD-L. Evident că deşi puţini, debutanţi în TSD tot s-au găsit, o parte din ei venind de bunăvoie pentru voluntariat, în timp ce alţii au venit cu gândul la remuneraţie pentru efortul prestat în cadrul campaniei electorale. TSD nu prea agreează astfel de indivizi, întrucât în campania din toamna trecută pentru alegerile europarlamentare, au activat câteva zeci de tineri care veneau să se implice în campanie doar pentru a obţine o sumă frumuşică de bani, fără a se mai implica şi sentimental în promovarea doctrinei de stânga, lipsindu-le cu desăvârşire ataşamentul şi loialitatea care, în cele din urmă, i-a îndrumat să ştampileze alt partid în cabina de vot. După acest eveniment s-a recurs la o măsură radicală, luându-se în calcul descurajarea „mercenariatului electoral”, iar recrutarea să se facă pe bază de convingeri politice şi militantism. Odată cu această măsură, numărul implicaţilor a scăzut drastic, din care au rămas doar o mână de oameni fideli partidului, la care s-au adăugat câţiva tineri noi, împreună cu care s-a încropit o mică echipă de aproximativ 30 oameni. Probabil că respectivii ar fi putut fi mult mai mulţi, dar se întâmpla ca acţiunea în cauză să aibe loc în perioada sesiunilor studenţeşti şi a redactării lucrărilor de licenţă, dizertaţii, etc. ce aveau să fie susţinute în luna iulie .
Tinerii rămaşi deci în campanie au fost nevoiţi să se împartă în mai multe direcţii zilnic. Dimineaţa la corturile amplasate în diferite locaţii ale oraşului şi după masa în acţiunile pe cartiere Dacă tinerii au venit premergător campaniei cu idei bune pentru campanie, cu cost redus, cu utilitate ridicată, ideile au fost în marea lor majoritate respinse fără vreo motivaţie valabilă, organizaţia seniorală considerând că ideile lor sunt imbatabile, iar ideile tineretului au fost marginalizate. Pe lângă toate aceste aspecte, deşi tineretul era cel mereu implicat, tot tinerii au fost pe de o parte culpabilizaţi pentru prostul mers al campaniei electorale, şi erau trataţi de cele mai multe ori cu indiferenţă fiind percepuţi doar la nivelul unor obiecte („nişte din ăia” ) .
Un alt factor influenţat de lipsa financiară a fost cel al materialelor de campanie. Deşi s-a insistat ca în campanie să nu fie promovate hârtiile, au existat tone de hârtii şi hârtiuţe inutile la timpul lor, fără un mesaj concret, fără nicio calitate. Singuele materiale de propagandă au fost cum am mai spus pliantele şi fluturaşii, denumite generic ,,hârtii’’, câteva pixuri, brichete, eşarfe, şepci şi tricouri, toate acestea din urmă, în număr foarte mic, insignifiant faţă de numărul şi diversitatea materialelor oferite de către PD-L sau chiar PNL.
Revenind la alte aspecte, se considera că rata probabilă pentru consiliul local va fi de aproximativ 20% pentru PSD, astfel supraestimându-se valoarea electorală a PSD la nivel local, considerându-se că vor fi 6 locuri eligibile, şi toate acestea fără o cercetare în prealabil, mizându-se pe ideea că dacă în 2004 a fost 20%, şi acum ar trebui să fie cel puţin acelaşi scor, totul s-a rezumat cu o surpriză deloc plăcută de numai 12%.
Problemele au existat anterior campaniei electorale întrucât precampania s-a bazat pe difuzarea unor manifeste lipsite de sens, pe diferite cartiere din oraş, manifeste cu scris minuscul, greoaie, pe care oamenii nu aveau răbdare să le citească şi preferau mai degrabă să le arunce la coşul de gunoi. Cât despre faptul că s-a insista prosteşte pe respectivele hârtii nu mai încape vorba. Ulteriror s-a dovedit că la capitolul mobilizare iar s-a stat foarte slab.
Campania a început oficial pe 2 mai a.c., cum am mai spus, cu un mare handicap la capitolul resurse umane, fără un scop anume, şi o echipă fără dorinţa de a câştiga.
Organizaţia locală nu a părut să înfrunte doar probleme interne, ci şi presiuni fără sens şi sprijin zgârcit din partea organizaţiei judeţene, care în loc să cotizeze cu materiale, de multe ori s-a aprovizionat de la municipiu. Acţiunile exercitate în cartiere nu aveau mare succes din pricina lipsei materialelor, deşi candidatul la primărie, cât şi candidaţii la consiliul local erau prezenţi. Dacă unii au depus mult efort în cadrul campaniei, cum ar fi candidaţii pe locurile considerate eligibile, şi tineretul cât a fost şi el prezent, majoritatea membrilor din consiliul municipal al PSD au fost inexistenţi sau se axau pe activităţi fără sens, doar ca să dea impresia de implicare.
Difuzarea imaginii candidatului la primărie în presă nu putem spune că a fost redusă având timp de antenă egal cu al altor candidaţi. Deşi situaţia era dominată de imaginea bună a lui Emil Boc, obiectivul de 20% putea fi realizat doar prin implicare intensă şi discuţie extinsă cu cetăţeanul clujean , lăsând de-o parte orgoliile şi chiar frustrările personale.
Deşi s-a întâmplat ca în vreo 70 secţii de votare să existe 2 reprezentanţi din partea PSD, lucrurile au rămas neschimbate. Cu un scor de 5% pentru candidatul Remus Lăpuşan, şi 12% pentru consiliul local, PSD Cluj-Napoca nu a reuşit să scoată 6 consilieri locali, şi nici nu a fost obţinut fotoliul de viceprimar.
Campania ar fi putut să fie una foarte frumoasă dacă nu existau unele circumstanţe. Probabil dacă în anul 2004, Emil Boc nu avea să câştige, strategia putea fi altfel abordată, valenţele erau altele sau, cel puţin, consilierii PSD să fi fost incisivi, şi nu să se lase timoraţi de administraţia portocalie de la Cluj-Napoca. După ce toate au trecut, evident că putem găsi soluţii despre cum am fi putut să câştigăm războiul, deoarece o vorbă veche spune că omul deştept învaţă din greşeli. Frustrarea cea mai mare a fost pentru reprezentanţii din secţiile de votare care au inghiţit în sec după numărătoarea voturilor, fiindu-le oarecum scârbă să se prezinte la sediul PSD, pe strada Napoca, care în noaptea de 1 spre 2 iunie a fost spălată cu săpun de către Rosal la comanda lui Emil Boc. Ce e trist e faptul că pentru PSD Cluj-Napoca a fost pentru a nu ştiu câta oară o noapte tristă, în care vise s-au spulberat. Închei prin a-mi pune speranţa, că pe viitor, social democraţia clujeană nu va mai fi nevoită să guste amarul eşecului.
Discordia din PSD Cluj-Napoca a debutat odată cu stabilirea candidatului pentru fotoliul de primar din partea social democraţiilor. Ioan Rus, şi-a manifestat intenţia de a nu concura în lupta pentru şefia Primăriei Cluj-Napoca, purtând probabil în spate regretul eşecului înregistrat în 2004. Mai departe, Vasile Dâncu şi Vasile Puşcaş au procedat la fel, cel mai probabil aceştia stabilindu-şi alte obiective.
Odată ce „Grupul de la Cluj” şi-a exprimat indiferenţa faţă de instituţia de administrare a urbei de pe malul Someşului, teama eşecului avea să cuprindă componenţii structurilor de stânga din municipiu, dar nu în faţa primarului Emil Boc, ci a imaginii superestetizate care o deţine din funcţia de preşedinte PD-L, sau „trâmbiţa” lui Traian Băsescu. Pot animti că, Emil Boc, în cei 4 ani de mandat la Primărie, nu a recurs la ample proiecte de modernizare a urbei de la poalele Feleacului, ci doar a lăsat frâu liber noilor investitori opriţi cândva să vină în oraş de către administraţia funariotă. Emil Boc a urmărit doar consolidarea şi popularizarea imaginii sale personale, provocându-se la nivel local ideea că lui nu i s-ar găsi alternativă.
În cele din urmă, consiliul municipal PSD, dar şi sondajele de opinie aplicate la nivelul municipiului, l-au împuternicit pe Remus Lăpuşan, preşedintele organizaţiei municipale a PSD, să ocupe poziţia de pretendent al funcţiei de primar. În ciuda acestui fapt, Remus Lăpuşan nu a manifestat o aspiraţie hotărâtă şi clară faţă de misiunea cu care a fost încredinţat, dar a acceptat competiţia, realizând că este înconjurat de şanse minime.
Cât despre bugetul alocat actualei campanii electorale nici nu se poate compara cu cel al campaniei lui Ioan Rus din 2004, când s-a cheltuit o sumă substanţială de bani. Campania electorală a PSD Cluj-Napoca a fost marcată de multe sincope, tocmai pe acest considerent financiar, a unei slabe organizări şi implicării organizaţiei de seniori doar prin „dat sfaturi şi rezolvarea problemelor din birou”, ca de obicei.
Campania electorală a fost pe deasupra şi slab acoperită ca organizare, aceasta fiind asigurată, la capitolul resurse umane, în cea mai mare parte de membrii TSD Cluj-Napoca, dealtfel puţini la număr. Lipsa tinerilor din rândurile politicii de stânga se regăseşte în absenţa brand-ului PSD din regiune, lucru care-i determină să adere la iluzia fericirii şi bunăstării din PD-L. Evident că deşi puţini, debutanţi în TSD tot s-au găsit, o parte din ei venind de bunăvoie pentru voluntariat, în timp ce alţii au venit cu gândul la remuneraţie pentru efortul prestat în cadrul campaniei electorale. TSD nu prea agreează astfel de indivizi, întrucât în campania din toamna trecută pentru alegerile europarlamentare, au activat câteva zeci de tineri care veneau să se implice în campanie doar pentru a obţine o sumă frumuşică de bani, fără a se mai implica şi sentimental în promovarea doctrinei de stânga, lipsindu-le cu desăvârşire ataşamentul şi loialitatea care, în cele din urmă, i-a îndrumat să ştampileze alt partid în cabina de vot. După acest eveniment s-a recurs la o măsură radicală, luându-se în calcul descurajarea „mercenariatului electoral”, iar recrutarea să se facă pe bază de convingeri politice şi militantism. Odată cu această măsură, numărul implicaţilor a scăzut drastic, din care au rămas doar o mână de oameni fideli partidului, la care s-au adăugat câţiva tineri noi, împreună cu care s-a încropit o mică echipă de aproximativ 30 oameni. Probabil că respectivii ar fi putut fi mult mai mulţi, dar se întâmpla ca acţiunea în cauză să aibe loc în perioada sesiunilor studenţeşti şi a redactării lucrărilor de licenţă, dizertaţii, etc. ce aveau să fie susţinute în luna iulie .
Tinerii rămaşi deci în campanie au fost nevoiţi să se împartă în mai multe direcţii zilnic. Dimineaţa la corturile amplasate în diferite locaţii ale oraşului şi după masa în acţiunile pe cartiere Dacă tinerii au venit premergător campaniei cu idei bune pentru campanie, cu cost redus, cu utilitate ridicată, ideile au fost în marea lor majoritate respinse fără vreo motivaţie valabilă, organizaţia seniorală considerând că ideile lor sunt imbatabile, iar ideile tineretului au fost marginalizate. Pe lângă toate aceste aspecte, deşi tineretul era cel mereu implicat, tot tinerii au fost pe de o parte culpabilizaţi pentru prostul mers al campaniei electorale, şi erau trataţi de cele mai multe ori cu indiferenţă fiind percepuţi doar la nivelul unor obiecte („nişte din ăia” ) .
Un alt factor influenţat de lipsa financiară a fost cel al materialelor de campanie. Deşi s-a insistat ca în campanie să nu fie promovate hârtiile, au existat tone de hârtii şi hârtiuţe inutile la timpul lor, fără un mesaj concret, fără nicio calitate. Singuele materiale de propagandă au fost cum am mai spus pliantele şi fluturaşii, denumite generic ,,hârtii’’, câteva pixuri, brichete, eşarfe, şepci şi tricouri, toate acestea din urmă, în număr foarte mic, insignifiant faţă de numărul şi diversitatea materialelor oferite de către PD-L sau chiar PNL.
Revenind la alte aspecte, se considera că rata probabilă pentru consiliul local va fi de aproximativ 20% pentru PSD, astfel supraestimându-se valoarea electorală a PSD la nivel local, considerându-se că vor fi 6 locuri eligibile, şi toate acestea fără o cercetare în prealabil, mizându-se pe ideea că dacă în 2004 a fost 20%, şi acum ar trebui să fie cel puţin acelaşi scor, totul s-a rezumat cu o surpriză deloc plăcută de numai 12%.
Problemele au existat anterior campaniei electorale întrucât precampania s-a bazat pe difuzarea unor manifeste lipsite de sens, pe diferite cartiere din oraş, manifeste cu scris minuscul, greoaie, pe care oamenii nu aveau răbdare să le citească şi preferau mai degrabă să le arunce la coşul de gunoi. Cât despre faptul că s-a insista prosteşte pe respectivele hârtii nu mai încape vorba. Ulteriror s-a dovedit că la capitolul mobilizare iar s-a stat foarte slab.
Campania a început oficial pe 2 mai a.c., cum am mai spus, cu un mare handicap la capitolul resurse umane, fără un scop anume, şi o echipă fără dorinţa de a câştiga.
Organizaţia locală nu a părut să înfrunte doar probleme interne, ci şi presiuni fără sens şi sprijin zgârcit din partea organizaţiei judeţene, care în loc să cotizeze cu materiale, de multe ori s-a aprovizionat de la municipiu. Acţiunile exercitate în cartiere nu aveau mare succes din pricina lipsei materialelor, deşi candidatul la primărie, cât şi candidaţii la consiliul local erau prezenţi. Dacă unii au depus mult efort în cadrul campaniei, cum ar fi candidaţii pe locurile considerate eligibile, şi tineretul cât a fost şi el prezent, majoritatea membrilor din consiliul municipal al PSD au fost inexistenţi sau se axau pe activităţi fără sens, doar ca să dea impresia de implicare.
Difuzarea imaginii candidatului la primărie în presă nu putem spune că a fost redusă având timp de antenă egal cu al altor candidaţi. Deşi situaţia era dominată de imaginea bună a lui Emil Boc, obiectivul de 20% putea fi realizat doar prin implicare intensă şi discuţie extinsă cu cetăţeanul clujean , lăsând de-o parte orgoliile şi chiar frustrările personale.Deşi s-a întâmplat ca în vreo 70 secţii de votare să existe 2 reprezentanţi din partea PSD, lucrurile au rămas neschimbate. Cu un scor de 5% pentru candidatul Remus Lăpuşan, şi 12% pentru consiliul local, PSD Cluj-Napoca nu a reuşit să scoată 6 consilieri locali, şi nici nu a fost obţinut fotoliul de viceprimar.
Campania ar fi putut să fie una foarte frumoasă dacă nu existau unele circumstanţe. Probabil dacă în anul 2004, Emil Boc nu avea să câştige, strategia putea fi altfel abordată, valenţele erau altele sau, cel puţin, consilierii PSD să fi fost incisivi, şi nu să se lase timoraţi de administraţia portocalie de la Cluj-Napoca. După ce toate au trecut, evident că putem găsi soluţii despre cum am fi putut să câştigăm războiul, deoarece o vorbă veche spune că omul deştept învaţă din greşeli. Frustrarea cea mai mare a fost pentru reprezentanţii din secţiile de votare care au inghiţit în sec după numărătoarea voturilor, fiindu-le oarecum scârbă să se prezinte la sediul PSD, pe strada Napoca, care în noaptea de 1 spre 2 iunie a fost spălată cu săpun de către Rosal la comanda lui Emil Boc. Ce e trist e faptul că pentru PSD Cluj-Napoca a fost pentru a nu ştiu câta oară o noapte tristă, în care vise s-au spulberat. Închei prin a-mi pune speranţa, că pe viitor, social democraţia clujeană nu va mai fi nevoită să guste amarul eşecului.
Costinaş Ovidiu
Iluminism şi Social-Democraţie
Iluminismul a reprezentat o mişcare ideologică si culturală, care s-a manifestat pe parcursul sec.XVIII, al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor lucrurilor şi să lumineze naţiunea prin educaţie şi cultură. Prin reprezentanţii săi de seamă, Voltaire, Montesquieu, Rousseau si Diderot, filosofia iluminisă s-a orientat împotriva inechităţilor sociale, a superstiţiilor şi intoleranţei religioase şi a promovat libertatea cuvântului, a gândirii si egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
Iluminismul a teoretizat principiul separaţiei puterilor în stat, considerând că cea mai eficientă formă de guvernare o reprezintă un regim politic în care puterile executivă, legislativă şi judecătorească sunt independente una faţă de celelate.
În concepţia ideologiei iluministe proprietatea privată este văzută drept principala sursă a inegalităţilor şi relelor din societate, de aceea trebuie limitată. De asemenea, participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică este considerată o necesitate şi în consecinţă, statul trebuie să fie astfel organizat încât să asigure suveranitatea poporului.
Ideile reformiste ale Iluminismului: lupta pentru progres, libertate ş
i toleranţă, egalitetea între oameni şi popoare, sintetizate în formula: Libertate, Egalitate, Fraternitate şi fundamentate pe principiul suveranităţi poporului, au fost transpuse în realitate în 1789 de Revoluţia Franceză. Poporul sau Naţiunea reprezentată acum de toţi cetăţenii, fără deosebire de stare materială sau origine socială a fost proclamat actor politic, pentru că Revoluţia a consacrat simbolic o ruptură fundamentală cu Vechiul Regim. Voinţa generală a poporului a dobândit un rol creator în domeniul politic şi a deplasat suveranitatea dinspre monarh, spre naţiune.
Temele fundamentale ale Iluminismului se regăsesc astăzi în ideologia social democrată, o doctrină politică ce promovează organizarea şi conducerea democratică a societăţii, având la bază principiile libertăţii, egalităţii, dreptăţii şi solidarităţii sociale.
Democraţia socială susţine un regim politic reprezentativ, în care libertatea politică este o condiţie esenţială. Această libertate presupune anumite atribuţii pe care cetăţeanul le exercită pentru ca această formă de guvernare să nu fie pusă în pericol. Opţiunea politică a fiecărui individ în parte, exprimată prin vot este foarte importantă pentru constituirea unei majorităţi care să confere guvernanţilor autoritatea de a lua decizii şi în acelaşi timp de a le justifica prin încrederea acordată prin actul electoral. Există de asemenea şi libertatea de opinie, a cuvântului, de asociere.
În concepţia social-democrată, cele două noţiuni inseparabile, dreptate şi egalitate socială înseamnă: o economie de piaţă socială, cu prevederi legale pentru protejarea muncitorilor, consumatorilor şi întreprinzătorilor mici; comerţ bazat pe dialog, transparenţă şi echitate, ca alternativă la principiul liberal a liberului schimb; condiţii minime de muncă pentru muncitori; impozit progresiv pe venit; sisteme publice de învăţământ şi sănătate, finanţate de stat; multiculturalism; drepturile minorităţilor; tratament nediferenţiat aplicat tuturor cetăţenilor în faţa justiţiei.
Solidaritatea socială se exprimă sub forma unui ansamblu de instituţii şi măsuri, prin care statul şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor, ori comunităţilor. Aceste instituţii şi măsuri au în vedere servicii şi prestaţii sociale acordate în scopul dezvoltării capacităşilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială.
Născute în perioade istorice diferite, elementele comune ale celor două ideologii atestă strânsa legătură existentă între ele şi de asemenea faptul că Iluminismul a constituit o puternică sursă de inspiraţie pentru Social-Democtaţie. Ambele doctrine au apărut ca reacţii orientate împotriva unor realităţi politice, economice şi sociale şi au propus soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta societatea, dar persistenţa în timp a aceloraşi probleme precum sărăcia accentuată, discriminarea rasială, etnică şi religioasă, lipsa de educaţie a populaţiei, definită mai nou ca analfabetism funcţional, sănătatea precară a indivizilor, declinul demografic, conflictele armate şi multe altele, arată că pentru eradicarea acestor plăgi care parazitează corpul social este nevoie de o reformă profundă la nivelul mentalităţii fiecărui individ, urmată apoi de conjugarea tuturor eforturilor pentru o apropiere cel puţin de idealurile Iluminismului şi Social-Democraţiei, dacă nu de realizarea lor.
Iluminismul a teoretizat principiul separaţiei puterilor în stat, considerând că cea mai eficientă formă de guvernare o reprezintă un regim politic în care puterile executivă, legislativă şi judecătorească sunt independente una faţă de celelate.
În concepţia ideologiei iluministe proprietatea privată este văzută drept principala sursă a inegalităţilor şi relelor din societate, de aceea trebuie limitată. De asemenea, participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică este considerată o necesitate şi în consecinţă, statul trebuie să fie astfel organizat încât să asigure suveranitatea poporului.
Ideile reformiste ale Iluminismului: lupta pentru progres, libertate ş
i toleranţă, egalitetea între oameni şi popoare, sintetizate în formula: Libertate, Egalitate, Fraternitate şi fundamentate pe principiul suveranităţi poporului, au fost transpuse în realitate în 1789 de Revoluţia Franceză. Poporul sau Naţiunea reprezentată acum de toţi cetăţenii, fără deosebire de stare materială sau origine socială a fost proclamat actor politic, pentru că Revoluţia a consacrat simbolic o ruptură fundamentală cu Vechiul Regim. Voinţa generală a poporului a dobândit un rol creator în domeniul politic şi a deplasat suveranitatea dinspre monarh, spre naţiune.Temele fundamentale ale Iluminismului se regăsesc astăzi în ideologia social democrată, o doctrină politică ce promovează organizarea şi conducerea democratică a societăţii, având la bază principiile libertăţii, egalităţii, dreptăţii şi solidarităţii sociale.
Democraţia socială susţine un regim politic reprezentativ, în care libertatea politică este o condiţie esenţială. Această libertate presupune anumite atribuţii pe care cetăţeanul le exercită pentru ca această formă de guvernare să nu fie pusă în pericol. Opţiunea politică a fiecărui individ în parte, exprimată prin vot este foarte importantă pentru constituirea unei majorităţi care să confere guvernanţilor autoritatea de a lua decizii şi în acelaşi timp de a le justifica prin încrederea acordată prin actul electoral. Există de asemenea şi libertatea de opinie, a cuvântului, de asociere.
În concepţia social-democrată, cele două noţiuni inseparabile, dreptate şi egalitate socială înseamnă: o economie de piaţă socială, cu prevederi legale pentru protejarea muncitorilor, consumatorilor şi întreprinzătorilor mici; comerţ bazat pe dialog, transparenţă şi echitate, ca alternativă la principiul liberal a liberului schimb; condiţii minime de muncă pentru muncitori; impozit progresiv pe venit; sisteme publice de învăţământ şi sănătate, finanţate de stat; multiculturalism; drepturile minorităţilor; tratament nediferenţiat aplicat tuturor cetăţenilor în faţa justiţiei.
Solidaritatea socială se exprimă sub forma unui ansamblu de instituţii şi măsuri, prin care statul şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor, ori comunităţilor. Aceste instituţii şi măsuri au în vedere servicii şi prestaţii sociale acordate în scopul dezvoltării capacităşilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială.
Născute în perioade istorice diferite, elementele comune ale celor două ideologii atestă strânsa legătură existentă între ele şi de asemenea faptul că Iluminismul a constituit o puternică sursă de inspiraţie pentru Social-Democtaţie. Ambele doctrine au apărut ca reacţii orientate împotriva unor realităţi politice, economice şi sociale şi au propus soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta societatea, dar persistenţa în timp a aceloraşi probleme precum sărăcia accentuată, discriminarea rasială, etnică şi religioasă, lipsa de educaţie a populaţiei, definită mai nou ca analfabetism funcţional, sănătatea precară a indivizilor, declinul demografic, conflictele armate şi multe altele, arată că pentru eradicarea acestor plăgi care parazitează corpul social este nevoie de o reformă profundă la nivelul mentalităţii fiecărui individ, urmată apoi de conjugarea tuturor eforturilor pentru o apropiere cel puţin de idealurile Iluminismului şi Social-Democraţiei, dacă nu de realizarea lor.
Blanari Călin
vineri, 20 iunie 2008
Un nou capitol al Organizaţiei de Femei PSD Cluj-Napoca
Începând cu ora 17.00 a zilei de miercuri, 26 martie 2008, la sediul PSD Cluj-Napoca, s-a desfăşurat Conferinţa Municipală Organizaţiei de Femei PSD Cluj-Napoca, cu scopul de a alege o nouă structură de conducere.
Ordinea de zi a şedinţei a cuprins prezentarea Raportului de activitate a Organizaţiei de Femei a PSD Cluj-Napoca, de la alegerile precedente şi până în prezent, prezentarea programului cu acţiunile propuse pentru perioada 2008-2010: direcţii majore şi obiective.
Principalele realizări ale Organizaţiei de Femei au fost: traininguri ce au avut ca temă îmbunătăţirea reprezentării femeii în politică (în acest sens, reprezentantele PSD Cluj-Napoca au participat, alături de colege din Organizaţia de Femei a Partidului Democrat şi Partidului Naţional Liberal, la un program de dezbateri organizat de Asociaţia „Artemis” cu tema „Egalitatea de şanse”), dezbateri cu teme medicale („Osteoporoza” – prezentare făcută de dr. Angela Barbu şi dr. Codruţa Lencu, „Neuroastenia” – prezentare făcută de dr. Camelia Bakri, „Afecţiuni cardiovasculare” – prezentare făcută de dr. Camelia Bakri). De asemenea, tema majorării pensiilor a reprezentat un punct important în activitatea PSD-istelor, şi au fost marcate prin întâlniri pe această temă, la care a participat dl. Iacob Moholea de la Direcţia Judeţeană de Pensii. Raportul de activitate a reamintit şi de întâlnirile de socializare ce au avut loc cu ocazia Sărbătorilor de Paşte, care au devenit deja o tradiţie în cadrul Organizaţiei Municipale PSD. Sărbătorile de Crăciun nu au trecut fără ca Organizaţia de Femei să nu organizeze Serbarea Pomului de Iarnă, prilej cu care copiii participanţi au primit cadouri chiar de la Moş Crăciun.
În fiecare an, de 1 iunie, au fost organizate concursuri sportive care s-au desfăşurat în parcul I.L.Caragiale, iar participanţii au fost premiaţi.
Pentru perioada următoare, accentul se pune pe unul dintre principalele obiectivele ale Organizaţiei – obţinerea de cât mai multe voturi favorabile partidului la alegerile locale şi parlamentare. Realizarea de analize privind situaţia pensionarilor cu probleme sociale, a situaţiei copilului şi a femeii în societate şi îmbunătăţirea statutului lor în cadrul acesteia, acţiuni concrete de protecţie socială a categoriilor defavorizate, promovarea solidarităţii umane, a spiritului comunitar de intrajutorare, acţiuni de sprijin în perioada de opoziţie: atitudini şi acţiuni specifice femeilor care să sancţioneze politicile antisociale promovate de actualul Guvern, în special în domeniul sănătăţii, familiei, copilului, al persoanelor vârstnice, dar şi al celor tinere, sau care nu au un loc de muncă şi nici perspectiva de a-l obţine, sunt doar câteva din acţiunile ce se propun pentru realizare în perioada 2008-2010.
După cuvintele de laudă şi încurajările, pentru perioada următoare, primite din partea unor membri ai conducerii municipale şi judeţene a PSD, reprezentantele sexului frumos din partid şi-au ales noua conducere.
Preşedinte la Organizaţia de Femei a PSD Cluj-Napoca a fost desemnata, conform votului, doamna Delia Vitan, care se află la al doilea mandat, în timp ce Consiliul Municipaleste compus din: Albu Sanda, Anastase Claudia, Bakri Camelia, Barbu Angela, Boncea Viorica, Borşan Laura, Brânzan Diana, Brehar Raluca, Brustur-Chirilă Luminiţa, Burduhos Rozalia, Cherecheş Nicoleta, Ciupe Lia, Creţu Stela, Crişan Maria, Groza Emilia, Ionescu Mariana, Măgurici Claudia, Moroşan Viorica, Mureşan Delia, Ploscar Loredana, Pojar Adina, Pop Laura, Rădulescu Elena, Rusu Maria, Stroia Alexandra, Şumlea Dorina, Târnovean Ana, Vitan Delia şi Zamfiroiu Mădălina.
Prima întîlnire a noului Consiliu Municipal al Organizaţiei de Femei PSD Cluj-Napoca, a hotărât ca din Biroul organizaţiei să facă parte : Vitan Delia – preşedinte, Brehar Raluca, Bakri Camelia şi Albu Sanda – vicepreşedinte, Boncea Viorica – secretar şi Brustur-Chirilă Luminiţa, Crişan Maria şi Zamfiroiu Mădălina – membre ale Biroului Executiv.
Ordinea de zi a şedinţei a cuprins prezentarea Raportului de activitate a Organizaţiei de Femei a PSD Cluj-Napoca, de la alegerile precedente şi până în prezent, prezentarea programului cu acţiunile propuse pentru perioada 2008-2010: direcţii majore şi obiective.
Principalele realizări ale Organizaţiei de Femei au fost: traininguri ce au avut ca temă îmbunătăţirea reprezentării femeii în politică (în acest sens, reprezentantele PSD Cluj-Napoca au participat, alături de colege din Organizaţia de Femei a Partidului Democrat şi Partidului Naţional Liberal, la un program de dezbateri organizat de Asociaţia „Artemis” cu tema „Egalitatea de şanse”), dezbateri cu teme medicale („Osteoporoza” – prezentare făcută de dr. Angela Barbu şi dr. Codruţa Lencu, „Neuroastenia” – prezentare făcută de dr. Camelia Bakri, „Afecţiuni cardiovasculare” – prezentare făcută de dr. Camelia Bakri). De asemenea, tema majorării pensiilor a reprezentat un punct important în activitatea PSD-istelor, şi au fost marcate prin întâlniri pe această temă, la care a participat dl. Iacob Moholea de la Direcţia Judeţeană de Pensii. Raportul de activitate a reamintit şi de întâlnirile de socializare ce au avut loc cu ocazia Sărbătorilor de Paşte, care au devenit deja o tradiţie în cadrul Organizaţiei Municipale PSD. Sărbătorile de Crăciun nu au trecut fără ca Organizaţia de Femei să nu organizeze Serbarea Pomului de Iarnă, prilej cu care copiii participanţi au primit cadouri chiar de la Moş Crăciun.
În fiecare an, de 1 iunie, au fost organizate concursuri sportive care s-au desfăşurat în parcul I.L.Caragiale, iar participanţii au fost premiaţi.
Pentru perioada următoare, accentul se pune pe unul dintre principalele obiectivele ale Organizaţiei – obţinerea de cât mai multe voturi favorabile partidului la alegerile locale şi parlamentare. Realizarea de analize privind situaţia pensionarilor cu probleme sociale, a situaţiei copilului şi a femeii în societate şi îmbunătăţirea statutului lor în cadrul acesteia, acţiuni concrete de protecţie socială a categoriilor defavorizate, promovarea solidarităţii umane, a spiritului comunitar de intrajutorare, acţiuni de sprijin în perioada de opoziţie: atitudini şi acţiuni specifice femeilor care să sancţioneze politicile antisociale promovate de actualul Guvern, în special în domeniul sănătăţii, familiei, copilului, al persoanelor vârstnice, dar şi al celor tinere, sau care nu au un loc de muncă şi nici perspectiva de a-l obţine, sunt doar câteva din acţiunile ce se propun pentru realizare în perioada 2008-2010.
După cuvintele de laudă şi încurajările, pentru perioada următoare, primite din partea unor membri ai conducerii municipale şi judeţene a PSD, reprezentantele sexului frumos din partid şi-au ales noua conducere.
Preşedinte la Organizaţia de Femei a PSD Cluj-Napoca a fost desemnata, conform votului, doamna Delia Vitan, care se află la al doilea mandat, în timp ce Consiliul Municipaleste compus din: Albu Sanda, Anastase Claudia, Bakri Camelia, Barbu Angela, Boncea Viorica, Borşan Laura, Brânzan Diana, Brehar Raluca, Brustur-Chirilă Luminiţa, Burduhos Rozalia, Cherecheş Nicoleta, Ciupe Lia, Creţu Stela, Crişan Maria, Groza Emilia, Ionescu Mariana, Măgurici Claudia, Moroşan Viorica, Mureşan Delia, Ploscar Loredana, Pojar Adina, Pop Laura, Rădulescu Elena, Rusu Maria, Stroia Alexandra, Şumlea Dorina, Târnovean Ana, Vitan Delia şi Zamfiroiu Mădălina.
Prima întîlnire a noului Consiliu Municipal al Organizaţiei de Femei PSD Cluj-Napoca, a hotărât ca din Biroul organizaţiei să facă parte : Vitan Delia – preşedinte, Brehar Raluca, Bakri Camelia şi Albu Sanda – vicepreşedinte, Boncea Viorica – secretar şi Brustur-Chirilă Luminiţa, Crişan Maria şi Zamfiroiu Mădălina – membre ale Biroului Executiv.
Mult succes noii echipe şi fie ca toate obiectivele propuse să reprezinte o realizare la prezentarea următorului Raport de activitate.
Stroia Alexandra
miercuri, 4 iunie 2008
Kosovo nu este un precedent pentru Transilvania!
Proclamarea independenţei provinciei Kosovo a deschis o dezbatere de mult aşteptată: acest caz poate fi considerat un precedent sau este doar o excepţie în sistemul internaţional. Cum era de înţeles, această dilemă a stârnit şi interesul „analiştilor” din România. Ceea ce a determinat menţinerea acestei teme în dezbaterea publică de la noi a fost reacţia autorităţilor române din 18 februarie 2008. Lanţul de respingeri „hotărâte” de recunoaştere a independenţei noului stat constituit la câţiva kilometri de România nu a făcut decât să releve faptul că politica externă a României este încă derutantă şi impredictibilă.
Un stat care îşi poate aprecia valoarea intereselor sale naţionale, precum şi modul în care acestea pot fi apărate pe durată lungă, ar trebui să îşi măsoare cu mai multă atenţie paşii şi reacţiile în sfera politicii internaţionale. S-a declarat în zilele care au urmat momentului 17 februarie 2008 că independenţa Kosovo nu constituie un precedent pentru România, ceea ce este adevărat din multe puncte de vedere. Repetarea obsesivă a acestui lucru seamănă, mai degrabă, a spaimă.
Pentru a lămuri ordinea evenimentelor se impune o precizare. Perspectiva proclamării independenţei Kosovo a devenit clară încă din februarie 2007, când Trimisul Special al Secretarului General ONU pentru Kosovo, Martti Ahtisaari, a finalizat proiectul său privind viitorul statutului provinciei Kosovo. Acest document, care a fost transmis, câteva săptămâni mai târziu, Consiliului de Securitate ONU, prezenta un plan de formare a statului Kosovo. Anexa acestui proiect conţinea şi o propunere de constituţie pentru noul stat, principiile şi direcţiile pe care acesta urma să se contureze. Analize ulterioare ale unor institute de studiere a relaţiilor internaţionale au prezentat diverse scenarii privind reacţiile statelor din sistemul internaţional faţă de proclamarea independenţei Kosovo. Încă din vara lui 2007 se ştia faptul că state precum SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia vor recunoaşte acest act unilateral de voinţă al albanezilor kosovari, în vreme ce Rusia a păstrat pentru sine avantajul unui discurs cu sens echivoc, sub formula: „Rusia va recunoaşte independenţa Kosovo atunci când aceasta va fi acceptată şi de Serbia”. Se ştia, de asemenea, că dintre cele 27 de membre ale UE, o parte (mai ales cea cu minorităţi etnice) nu vor recunoaşte independenţa, dar, în acelaşi timp, se admitea faptul că în decurs de câteva luni de la momentul proclamării sale, aceste state vor putea fi convinse să o recunoască. Un alt aspect îl reprezintă şi afirmaţia, din cadrul declaraţiei de independenţă din 17 februarie 2007, că independenţa Kosovo nu constituie „un precedent pentru nicio o altă situaţie”.
În aceste condiţii, reacţia României este cea a unui stat lipsit de viziune politică coerentă, ştiindu-se acum că autorităţile române vor putea recunoaşte independenţa Kosovo în iunie 2008, când, potrivit planului Ahtisaari, se va fi finalizat transferul de autoritate de la Misiunea Temporară a ONU de la Priştina (instalată în iunie 1999) către noile autorităţi kosovare. Premisele acestui gest al României se pot observa în recomandarea pe care preşedintele român a făcut-o omologului său sârb de a începe discuţii cu Priştina şi de a nu se izola, precum şi în declaraţia unuia dintre consilierii preşedintelui care susţinea în viitor se România va recunoaşte independenţa.
În ceea ce priveşte „cazul Transilvania” sau mai precis al Ţinutului Secuiesc, nu proclamarea independenţei Kosovo constituie un precedent, ci modul în care se raportează autorităţile româneşti la acest caz şi atitudinea mediului politic de la Bucureşti şi din regiune. „Modelul Kosovo” nu se va putea copia în cazul amintit mai sus, pentru că lipsesc condiţiile de invocare a acestuia. În schimb, se creează precedente de către autorităţile române pentru ca această regiune să îşi poată declara, la un moment dat, autonomia în mod unilateral. Faptul că minoritatea maghiară este „dezbinată” între două formaţiuni politice va constitui unul dintre argumentele majore ale faptului că există o viaţă politică proprie, distinctă de cea de la centru şi de cea a majorităţii, ca urmare condiţiile primare ale desfăşurării unei vieţi politice democratice separate (putere vs. opoziţie) s-au constituit. Un al doilea element care va încuraja acest aspect este recurgerea la votul uninominal cu un singur tur, care va asigura diminuarea participării „minorităţii” româneşti din Ţinutul Secuiesc la viaţa politică din regiune. Pe lângă aceste argumente, reprezentanţii minorităţii maghiare din zona amintită vor recurge şi la avantaje pe care le conferă principiul subsidiarităţii, precum şi interpretarea forţată (=eronată) a conceptului de regionalizare.
Având în vedere toate aceste aspecte, devine evident că proclamarea independenţei Kosovo nu constituie un precedent pentru Transilvania. Cei care invocă acest caz, nu încearcă decât să forţeze dezbaterea cu privire la Autonomia Ţinutului Secuiesc.
Ca urmare, autorităţile române ar trebui să găsească elementele care să îndepărteze regionalizarea pe criterii etnice a României, formulând o strategie clară de descentralizare financiară şi economică, pe lângă cea decizională. Pentru ca acest fapt să se poată realiza, însă, este nevoie de mai multă dedicare pentru interesele cu adevărat naţionale, care se pot rezuma la: prosperitate, securitate socială, integritate teritorială (fiecare rezultă din cealaltă, în ordinea enumerată). Dacă aceste premise ar fi fost constituite până acum, spaima faţă de „autonomii” nu ar fi existat, pentru că nici oamenii de rând aparţinând unor minorităţi nu ar fi dorit o dezbinare inutilă. Mai este încă timp pentru construcţia prosperităţii şi apartenenţa la UE şi NATO ne oferă premisele, dar acestea trebuie fructificate.
Un stat care îşi poate aprecia valoarea intereselor sale naţionale, precum şi modul în care acestea pot fi apărate pe durată lungă, ar trebui să îşi măsoare cu mai multă atenţie paşii şi reacţiile în sfera politicii internaţionale. S-a declarat în zilele care au urmat momentului 17 februarie 2008 că independenţa Kosovo nu constituie un precedent pentru România, ceea ce este adevărat din multe puncte de vedere. Repetarea obsesivă a acestui lucru seamănă, mai degrabă, a spaimă.
Pentru a lămuri ordinea evenimentelor se impune o precizare. Perspectiva proclamării independenţei Kosovo a devenit clară încă din februarie 2007, când Trimisul Special al Secretarului General ONU pentru Kosovo, Martti Ahtisaari, a finalizat proiectul său privind viitorul statutului provinciei Kosovo. Acest document, care a fost transmis, câteva săptămâni mai târziu, Consiliului de Securitate ONU, prezenta un plan de formare a statului Kosovo. Anexa acestui proiect conţinea şi o propunere de constituţie pentru noul stat, principiile şi direcţiile pe care acesta urma să se contureze. Analize ulterioare ale unor institute de studiere a relaţiilor internaţionale au prezentat diverse scenarii privind reacţiile statelor din sistemul internaţional faţă de proclamarea independenţei Kosovo. Încă din vara lui 2007 se ştia faptul că state precum SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia vor recunoaşte acest act unilateral de voinţă al albanezilor kosovari, în vreme ce Rusia a păstrat pentru sine avantajul unui discurs cu sens echivoc, sub formula: „Rusia va recunoaşte independenţa Kosovo atunci când aceasta va fi acceptată şi de Serbia”. Se ştia, de asemenea, că dintre cele 27 de membre ale UE, o parte (mai ales cea cu minorităţi etnice) nu vor recunoaşte independenţa, dar, în acelaşi timp, se admitea faptul că în decurs de câteva luni de la momentul proclamării sale, aceste state vor putea fi convinse să o recunoască. Un alt aspect îl reprezintă şi afirmaţia, din cadrul declaraţiei de independenţă din 17 februarie 2007, că independenţa Kosovo nu constituie „un precedent pentru nicio o altă situaţie”.
În aceste condiţii, reacţia României este cea a unui stat lipsit de viziune politică coerentă, ştiindu-se acum că autorităţile române vor putea recunoaşte independenţa Kosovo în iunie 2008, când, potrivit planului Ahtisaari, se va fi finalizat transferul de autoritate de la Misiunea Temporară a ONU de la Priştina (instalată în iunie 1999) către noile autorităţi kosovare. Premisele acestui gest al României se pot observa în recomandarea pe care preşedintele român a făcut-o omologului său sârb de a începe discuţii cu Priştina şi de a nu se izola, precum şi în declaraţia unuia dintre consilierii preşedintelui care susţinea în viitor se România va recunoaşte independenţa.
În ceea ce priveşte „cazul Transilvania” sau mai precis al Ţinutului Secuiesc, nu proclamarea independenţei Kosovo constituie un precedent, ci modul în care se raportează autorităţile româneşti la acest caz şi atitudinea mediului politic de la Bucureşti şi din regiune. „Modelul Kosovo” nu se va putea copia în cazul amintit mai sus, pentru că lipsesc condiţiile de invocare a acestuia. În schimb, se creează precedente de către autorităţile române pentru ca această regiune să îşi poată declara, la un moment dat, autonomia în mod unilateral. Faptul că minoritatea maghiară este „dezbinată” între două formaţiuni politice va constitui unul dintre argumentele majore ale faptului că există o viaţă politică proprie, distinctă de cea de la centru şi de cea a majorităţii, ca urmare condiţiile primare ale desfăşurării unei vieţi politice democratice separate (putere vs. opoziţie) s-au constituit. Un al doilea element care va încuraja acest aspect este recurgerea la votul uninominal cu un singur tur, care va asigura diminuarea participării „minorităţii” româneşti din Ţinutul Secuiesc la viaţa politică din regiune. Pe lângă aceste argumente, reprezentanţii minorităţii maghiare din zona amintită vor recurge şi la avantaje pe care le conferă principiul subsidiarităţii, precum şi interpretarea forţată (=eronată) a conceptului de regionalizare.
Având în vedere toate aceste aspecte, devine evident că proclamarea independenţei Kosovo nu constituie un precedent pentru Transilvania. Cei care invocă acest caz, nu încearcă decât să forţeze dezbaterea cu privire la Autonomia Ţinutului Secuiesc.
Ca urmare, autorităţile române ar trebui să găsească elementele care să îndepărteze regionalizarea pe criterii etnice a României, formulând o strategie clară de descentralizare financiară şi economică, pe lângă cea decizională. Pentru ca acest fapt să se poată realiza, însă, este nevoie de mai multă dedicare pentru interesele cu adevărat naţionale, care se pot rezuma la: prosperitate, securitate socială, integritate teritorială (fiecare rezultă din cealaltă, în ordinea enumerată). Dacă aceste premise ar fi fost constituite până acum, spaima faţă de „autonomii” nu ar fi existat, pentru că nici oamenii de rând aparţinând unor minorităţi nu ar fi dorit o dezbinare inutilă. Mai este încă timp pentru construcţia prosperităţii şi apartenenţa la UE şi NATO ne oferă premisele, dar acestea trebuie fructificate.
Alexandrescu Mihai
România – ţara şomerilor, taxelor şi impozitelor
România – ţara tuturor posibilităţilor, ţara în care bogătaşii “dreptei” şi nu numai ei, se îmbogăţesc peste noapte, în timp ce mediocritatea suferă de complexul “creditelor” mici autorizate de băncile profitoare, iar săracii îşi duc traiul zilnic scotocind prin gunoaie. Aceasta este România de azi, a strămoşilor, strămoşilor unora.
Şomerii, într-un stat democratic, sunt văzuţi ca nişte “comunişti revoluţionari” aparţinând unui regim împuţit, condus într-o manieră “dictatorială” sau „supravieţuitorii” unui guvern incompetent, precum cel “al dreptei” de la începutul secolului trecut.
Marginalizarea şomerilor se datorează, pe de-o parte lor, şi pe de altă parte eşecului naţional de a-i stimula prin legi concrete care să-i sprijine, să-i pună în mişcare, profesional dacă există compatibilitate între calificarea acestuia şi domeniile de activitate, prin distribuirea lor către alte specializări, cu certificate şi diplome recunoscute, atât teoretic „cantitativ” cât şi calitativ, astfel încât prin studiile urmate să devină utili ţării, şi vice-versa.
În topul ţărilor cu numărul de tineri şomeri sub 25 de ani, România se află pe locul 2 în Europa, cu 20,7% şomeri. În S.U.A., somajul, în ceea ce priveşte populaţia aflată între 18 şi 65 de ani, este estimat la 4,7%.
Prin politica derulată de “dreapta”, se exagerează cu privire la resursele deţinute de ţara noastră, fie nu se cheltuiesc, fie că se cheltuiesc imprudent şi fără acoperabilitate, în interesul, cât şi în dezinteresul populaţiei.
În practică, nu se oferă populaţiei active, ţinând cont de media de vârstă care se confruntă deficitar, atât financiar, cultural, cât şi calificativ, care să fie în permanentă conectare cu ceea ce oferă şi cere piaţa de muncă actuală în ţara noastră. Sistemul românesc “cultural” este prezent într-o formă deplorabilă, şi anume de “îngrăşare” cantitativă instituţional, pe zi ce trece. În alte ţări “îngrăşarea” este la nivel calitativ, nu superior învăţământului nostru ci doar sistemului prezent în ţări ca, S.U.A., Franţa, Anglia, Germania şi altele.
Grosolan vorbind, în şcolile de arte şi meserii, se duc doar cei slab pregătiţi. România pierde “materia cenuşie” în domeniile practice şi tehnice pentru a produce talente, şi cu aceasta ocazie, prin carierele care sunt prost distribuite celor fără calităţi, deasemenea creşte numărul celor care nu au înclinaţii “deoveditoare” în domenii de activităţi care nu nicio legătură cu studiile cerute, şi astfel retribuţia acestora este peste media normală, crescând ilogic cu 150÷200% (de exemplu, un muncitor-strungar de meserie are un salar de 800 lei, în mană, iar un director general/executiv excelează “financiar” între 350÷400 lei). De ce? Pentru că în România, totul se rezumă la a închide gura şi la a suporta, aşadar, daca nu-ţi convine eşti liber de contract. Aici, unele concerne care cer firmelor de recrutare de personal să caute oameni cu pregătire profesională excelentă (cu experienţă, cât mai multe limbi străine cunoscute, etc...) pentru anumite posturi, cum ar fi cele de clasă medie sau superioară, fie că sunt muncitori sau ingineri, ei sunt acei care suportă “imposibilităţile” de realizare profesională, pentru că p.c.r.-ul este cel care decide cine rămâne şi cine pleacă. România mai are de învăţat ce înseamnă politica democraţiei financiare şi să ofere populaţiei traiul decent lunar. Tinerii de azi pot să spere că într-o bună zi, un alt “escu” se va gândi la ei.
Taxele şi impozitele în ţara noastră sunt mari, în raport cu câştigurile de care avem parte unii dintre noi, fie că este vorba de o slujbă la stat sau în cadrul unei companii private.
În luna decembrie 2007 a fost dat societăţii civile un studiu realizat în 178 de ţări de către compania de consultanţă şi audit PricewaterhouseCoopers (PwC) şi Banca Mondială, potrivit căruia, în U.E., dar în special “În România, dintre cele 96 de taxe, 60 sunt în domeniul forţei de muncă, într-un an o companie fiind obligată să realizeze câte 12 plăţi pentru fiecare din domenii precum contribuţia la asigurări sociale, contribuţia la asigurările de sănătate, şomaj, fondul privind riscul de accidente şi pentru inspecţia în muncă”.
Deasemenea, în studiu se mai arată că „Numărul taxelor solicitate în România este mai mare decât în orice alt stat din Uniunea Europeană, diferenţa fiind foarte mare. Locul doi în Uniunea Europeană în funcţie de acest criteriu este ocupat de Polonia, care percepe anual un număr de circa 40 de taxe, mai puţin de jumătate din nivelul din România“.
Fără menajamente, din studiu, se deduce că orice companie din România are de plătit 96 de taxe şi impozite pe an, situaţie care a adus ţara noastră pe primul loc în Uniunea Europeană şi pe locul al patrulea în clasamentul mondial în ceea ce priveşte numărul contribuţiilor fiscale, mai pot să observ, faptul că, ţara noastră a urcat o poziţie în clasament faţă de ediţia din anul 2006, când numărul taxelor identificate de autorii studiului s-a ridicat la 89. Aşadar, România înregistrează un nivel de peste două ori mai mare decât cel din alte state europene, precum Polonia sau Slovacia.
Studiul mai precizează, că şi alte taxe pentru companiile din România sunt percepute pentru urbanism, mediu, timbru şi combustibil - câte una pe an - şi câte patru pentru teren, autovehicule, clădiri şi pentru veniturile companiei.
România este campioana inegalabilă la taxe şi impozite. Se vede clar, cu ochiul liber, că ne-am făcut de ruşine între toate statele membre ale U.E. şi cu regret spun că, în prima lună a lui 2008, la un an de la integrarea în Uniunea Europeană, România va trebui să-şi numere punctele negre pe care le va strânge de la colegii din U.E. Ţara noastră este un “hârb necivilizat” al societăţii “civilizate” în care nu ştim decât să ne lăudăm şi să minţim cu neruşinare.
Se mai arată în raportul "Paying Taxes 2008", ca în anul 2007, pe primele trei poziţii în lume se află, faţa de România, Belarus - cu 124 de taxe, Uzbekistan - cu 118 şi Ucraina - cu 99, iar anul trecut numărul taxelor identificate de autorii studiului s-a ridicat la 89. Autorii studiului precizează că, deşi în România şi Ucraina a fost introdusă taxa unică de impozitare, numărul mare al celorlalte taxe percepute în aceste ţări diminuează beneficiile acestui sistem de impozitare.
În celelalte state din U.E., numărul taxelor este mai mic de 30 pe an. Astfel, printre cele mai multe taxe mai sunt percepute în Slovacia - circa 30, în Lituania, Ungaria şi Franţa - puţin peste 20. La polul opus României se află Suedia, unde se plătesc doar 2 impozite, în Letonia - 7, Portugalia, Spania şi Marea Britanie - câte 8. La stabilirea numărului taxelor plătite de o companie într-un an autorii studiului au luat în calcul frecvenţa cu care sunt achitate taxele directe şi indirecte, aceasta putând fi de 12 ori, patru ori sau o dată pe an. De exemplu, în cazul contribuţiilor sociale şi al taxei pe valoare adaugată (T.V.A.), numărul plăţilor efectuate pe an este 12 în fiecare caz, în timp ce pentru taxe precum impozitul pe teren, pe clădiri şi pe profit frecvenţa este de patru ori pe an, pentru fiecare.
Dacă la numărul de impozite suntem printre primii, nu acelaşi lucru putem spune despre ponderea în profit a acestora. Din acest punct de vedere, România se află pe poziţia 107 în lume cu o cotă de 46.9%, şi pe locul 11 în U.E. Principalele impozite, aferente forţei de muncă, ajung la 34.4% din profit, în timp ce taxele pe venit au o pondere de 10.4%.
Deci, pot afirma că suntem “codaşii” binelui şi “campionii” răului. Aşadar, ca o paranteză să zicem că e ok, faptul că guvernul a aprobat programul de trecere la moneda unică, euro, la începutul anului 2014.
Şomerii, într-un stat democratic, sunt văzuţi ca nişte “comunişti revoluţionari” aparţinând unui regim împuţit, condus într-o manieră “dictatorială” sau „supravieţuitorii” unui guvern incompetent, precum cel “al dreptei” de la începutul secolului trecut.
Marginalizarea şomerilor se datorează, pe de-o parte lor, şi pe de altă parte eşecului naţional de a-i stimula prin legi concrete care să-i sprijine, să-i pună în mişcare, profesional dacă există compatibilitate între calificarea acestuia şi domeniile de activitate, prin distribuirea lor către alte specializări, cu certificate şi diplome recunoscute, atât teoretic „cantitativ” cât şi calitativ, astfel încât prin studiile urmate să devină utili ţării, şi vice-versa.
În topul ţărilor cu numărul de tineri şomeri sub 25 de ani, România se află pe locul 2 în Europa, cu 20,7% şomeri. În S.U.A., somajul, în ceea ce priveşte populaţia aflată între 18 şi 65 de ani, este estimat la 4,7%.
Prin politica derulată de “dreapta”, se exagerează cu privire la resursele deţinute de ţara noastră, fie nu se cheltuiesc, fie că se cheltuiesc imprudent şi fără acoperabilitate, în interesul, cât şi în dezinteresul populaţiei.
În practică, nu se oferă populaţiei active, ţinând cont de media de vârstă care se confruntă deficitar, atât financiar, cultural, cât şi calificativ, care să fie în permanentă conectare cu ceea ce oferă şi cere piaţa de muncă actuală în ţara noastră. Sistemul românesc “cultural” este prezent într-o formă deplorabilă, şi anume de “îngrăşare” cantitativă instituţional, pe zi ce trece. În alte ţări “îngrăşarea” este la nivel calitativ, nu superior învăţământului nostru ci doar sistemului prezent în ţări ca, S.U.A., Franţa, Anglia, Germania şi altele.
Grosolan vorbind, în şcolile de arte şi meserii, se duc doar cei slab pregătiţi. România pierde “materia cenuşie” în domeniile practice şi tehnice pentru a produce talente, şi cu aceasta ocazie, prin carierele care sunt prost distribuite celor fără calităţi, deasemenea creşte numărul celor care nu au înclinaţii “deoveditoare” în domenii de activităţi care nu nicio legătură cu studiile cerute, şi astfel retribuţia acestora este peste media normală, crescând ilogic cu 150÷200% (de exemplu, un muncitor-strungar de meserie are un salar de 800 lei, în mană, iar un director general/executiv excelează “financiar” între 350÷400 lei). De ce? Pentru că în România, totul se rezumă la a închide gura şi la a suporta, aşadar, daca nu-ţi convine eşti liber de contract. Aici, unele concerne care cer firmelor de recrutare de personal să caute oameni cu pregătire profesională excelentă (cu experienţă, cât mai multe limbi străine cunoscute, etc...) pentru anumite posturi, cum ar fi cele de clasă medie sau superioară, fie că sunt muncitori sau ingineri, ei sunt acei care suportă “imposibilităţile” de realizare profesională, pentru că p.c.r.-ul este cel care decide cine rămâne şi cine pleacă. România mai are de învăţat ce înseamnă politica democraţiei financiare şi să ofere populaţiei traiul decent lunar. Tinerii de azi pot să spere că într-o bună zi, un alt “escu” se va gândi la ei.
Taxele şi impozitele în ţara noastră sunt mari, în raport cu câştigurile de care avem parte unii dintre noi, fie că este vorba de o slujbă la stat sau în cadrul unei companii private.
În luna decembrie 2007 a fost dat societăţii civile un studiu realizat în 178 de ţări de către compania de consultanţă şi audit PricewaterhouseCoopers (PwC) şi Banca Mondială, potrivit căruia, în U.E., dar în special “În România, dintre cele 96 de taxe, 60 sunt în domeniul forţei de muncă, într-un an o companie fiind obligată să realizeze câte 12 plăţi pentru fiecare din domenii precum contribuţia la asigurări sociale, contribuţia la asigurările de sănătate, şomaj, fondul privind riscul de accidente şi pentru inspecţia în muncă”.
Deasemenea, în studiu se mai arată că „Numărul taxelor solicitate în România este mai mare decât în orice alt stat din Uniunea Europeană, diferenţa fiind foarte mare. Locul doi în Uniunea Europeană în funcţie de acest criteriu este ocupat de Polonia, care percepe anual un număr de circa 40 de taxe, mai puţin de jumătate din nivelul din România“.
Fără menajamente, din studiu, se deduce că orice companie din România are de plătit 96 de taxe şi impozite pe an, situaţie care a adus ţara noastră pe primul loc în Uniunea Europeană şi pe locul al patrulea în clasamentul mondial în ceea ce priveşte numărul contribuţiilor fiscale, mai pot să observ, faptul că, ţara noastră a urcat o poziţie în clasament faţă de ediţia din anul 2006, când numărul taxelor identificate de autorii studiului s-a ridicat la 89. Aşadar, România înregistrează un nivel de peste două ori mai mare decât cel din alte state europene, precum Polonia sau Slovacia.
Studiul mai precizează, că şi alte taxe pentru companiile din România sunt percepute pentru urbanism, mediu, timbru şi combustibil - câte una pe an - şi câte patru pentru teren, autovehicule, clădiri şi pentru veniturile companiei.
România este campioana inegalabilă la taxe şi impozite. Se vede clar, cu ochiul liber, că ne-am făcut de ruşine între toate statele membre ale U.E. şi cu regret spun că, în prima lună a lui 2008, la un an de la integrarea în Uniunea Europeană, România va trebui să-şi numere punctele negre pe care le va strânge de la colegii din U.E. Ţara noastră este un “hârb necivilizat” al societăţii “civilizate” în care nu ştim decât să ne lăudăm şi să minţim cu neruşinare.
Se mai arată în raportul "Paying Taxes 2008", ca în anul 2007, pe primele trei poziţii în lume se află, faţa de România, Belarus - cu 124 de taxe, Uzbekistan - cu 118 şi Ucraina - cu 99, iar anul trecut numărul taxelor identificate de autorii studiului s-a ridicat la 89. Autorii studiului precizează că, deşi în România şi Ucraina a fost introdusă taxa unică de impozitare, numărul mare al celorlalte taxe percepute în aceste ţări diminuează beneficiile acestui sistem de impozitare.
În celelalte state din U.E., numărul taxelor este mai mic de 30 pe an. Astfel, printre cele mai multe taxe mai sunt percepute în Slovacia - circa 30, în Lituania, Ungaria şi Franţa - puţin peste 20. La polul opus României se află Suedia, unde se plătesc doar 2 impozite, în Letonia - 7, Portugalia, Spania şi Marea Britanie - câte 8. La stabilirea numărului taxelor plătite de o companie într-un an autorii studiului au luat în calcul frecvenţa cu care sunt achitate taxele directe şi indirecte, aceasta putând fi de 12 ori, patru ori sau o dată pe an. De exemplu, în cazul contribuţiilor sociale şi al taxei pe valoare adaugată (T.V.A.), numărul plăţilor efectuate pe an este 12 în fiecare caz, în timp ce pentru taxe precum impozitul pe teren, pe clădiri şi pe profit frecvenţa este de patru ori pe an, pentru fiecare.
Dacă la numărul de impozite suntem printre primii, nu acelaşi lucru putem spune despre ponderea în profit a acestora. Din acest punct de vedere, România se află pe poziţia 107 în lume cu o cotă de 46.9%, şi pe locul 11 în U.E. Principalele impozite, aferente forţei de muncă, ajung la 34.4% din profit, în timp ce taxele pe venit au o pondere de 10.4%.
Deci, pot afirma că suntem “codaşii” binelui şi “campionii” răului. Aşadar, ca o paranteză să zicem că e ok, faptul că guvernul a aprobat programul de trecere la moneda unică, euro, la începutul anului 2014.
Mihalyi Flaviu
marți, 3 iunie 2008
Noi punem DRAGOSTEA pe primul loc!
La începutul fiecărui an, în luna februarie, pe tot întinsul planetei, bomboane de ciocolată, flori şi cadouri diferite sunt dăruite între îndrăgostiţi, în numele Sfântului Valentin.
Cine este acest misterios sfânt şi de ce sărbătorim acest eveniment?
Istoria zilei Sfântului Valentin (14 februarie) este învăluită în mister, însă cert este faptul că, odată cu sosirea primăverii, reînvie sentimentul iubirii. Sărbătoarea dragostei, după cum ştim azi, îşi trage rădăcinile din cultul creştin a Romei antice, iar Biserica Catolică recunoaşte cel puţin 3 sfinţi derivaţi din numele Valentin.
O legendă, ne dezvăluie că Valentin a fost un preot din Roma, care a trăit în secolul al III-lea. Când Împăratul Claudius al II-lea a hotărât întărirea forţelor militare cu soldaţi burlaci şi a scos în ilegalitate convenţia religioasă între un barbat şi o femeie, Valentin, realizând inechitabilitatea documentului, a sfidat actul şi a continuat să unească destinele tinerilor îndrăgostiţi, în secret. Când taina acestuia a fost descoperită, Împăratul a ordonat executarea preotului.
O altă poveste, ne mărturiseşte că Valentin a fost ucis deoarece a încercat să ajute creştinii să scape de crudele persecuţii ale romanilor.
Conform unei alte legende, Valentin a fost primul om care a trimis o felicitare de dragoste. Aflat în temniţă, Valentin s-a îndrăgostit de fiica paznicului care-l vizita. Înainte să moară, se spune, că i-a scris o scrisoare de dragoste pe care ar fi semnat-o „from your Valentine” (de la simpatizantul tău), expresie care se foloseşte şi azi.
Cu toate că adevărul din spatele legendelor este înceţoşat, semnificaţia festivităţii celui mai puternic sentiment subliniază armonia, eroismul şi, cel mai important, romantismul acţiunilor lui Valentin. Nu este de mirare că, în periada medievală, Valentin a fost unul dintre cei mai sărbătoriţi sfinţi în Anglia şi Franţa.
Astfel, Ziua Îndrăgostiţilor a călătorit prin timp şi a ajuns până-n zilele noastre.
Sentimentul de dragoste a fost readus la viaţă, şi în acest an, de către Organizaţia de Tineret a Partidului Social Democrat. Ziua Îndrăgostiţilor, sărbătorită conform tradiţiilor americane, a debutat prin campania promovată de social democraţi „Noi punem dragostea pe primul loc”. Evenimentul a vizat în special studenţii, astfel că în seara zilei de 14 februarie, membrii TSD au distribuit în complexele studenţeşti pliante cu peste 3 000 de prezervative.
În acest mod, îndrăgostiţii au avut şansa de a câştiga o cină romantică prin trimiterea unui simplu sms cu răspunsul la întrebarea: „Cine pune dragostea pe primul loc?”. Fericita câştigătoare a fost desemnată prin tragere la sorţ, Lador Anamaria care a sărbătorit împreună cu iubitul ei în stil românesc, de Dragobete, la restaurantul Sinaia din Cluj Napoca. Prin intermediul acestei campanii, Organizaţia de Tineret a PSD-ului încearcă să tragă un semnal de alarmă în rândul tinerilor, cu privire la sexul neprotejat şi la problemele de sănătate cu care se confruntă populaţia în lipsa unei educaţii sexuale pe măsură. Această campanie a fost realizată în colaborare cu Serviciul de Promovare a Sănătăţii din cadrul Autorităţii de Sănătate Publică şi de Centrul de Referinţă în Planificarea Familială Cluj. La această acţiune au participat atât membri TSD, seniorii, cât şi consilierii locali şi vicepreşedinţii Partidului Social Democrat. Cu aceeaşi ocazie, organizaţia TSD Gherla a organizat o petrecere în clubul Extaz, unde tinerii s-au distrat şi au participat la diverse probe, la final fiind recompensaţi cu premii din partea social democraţilor. Campania din acest an a avut succes şi a fost îmbrăţişată de tineri cu entuziasm, la fel ca şi oricare altă acţiune organizată de membrii TSD.
Cine este acest misterios sfânt şi de ce sărbătorim acest eveniment?
Istoria zilei Sfântului Valentin (14 februarie) este învăluită în mister, însă cert este faptul că, odată cu sosirea primăverii, reînvie sentimentul iubirii. Sărbătoarea dragostei, după cum ştim azi, îşi trage rădăcinile din cultul creştin a Romei antice, iar Biserica Catolică recunoaşte cel puţin 3 sfinţi derivaţi din numele Valentin.
O legendă, ne dezvăluie că Valentin a fost un preot din Roma, care a trăit în secolul al III-lea. Când Împăratul Claudius al II-lea a hotărât întărirea forţelor militare cu soldaţi burlaci şi a scos în ilegalitate convenţia religioasă între un barbat şi o femeie, Valentin, realizând inechitabilitatea documentului, a sfidat actul şi a continuat să unească destinele tinerilor îndrăgostiţi, în secret. Când taina acestuia a fost descoperită, Împăratul a ordonat executarea preotului.
O altă poveste, ne mărturiseşte că Valentin a fost ucis deoarece a încercat să ajute creştinii să scape de crudele persecuţii ale romanilor.
Conform unei alte legende, Valentin a fost primul om care a trimis o felicitare de dragoste. Aflat în temniţă, Valentin s-a îndrăgostit de fiica paznicului care-l vizita. Înainte să moară, se spune, că i-a scris o scrisoare de dragoste pe care ar fi semnat-o „from your Valentine” (de la simpatizantul tău), expresie care se foloseşte şi azi.
Cu toate că adevărul din spatele legendelor este înceţoşat, semnificaţia festivităţii celui mai puternic sentiment subliniază armonia, eroismul şi, cel mai important, romantismul acţiunilor lui Valentin. Nu este de mirare că, în periada medievală, Valentin a fost unul dintre cei mai sărbătoriţi sfinţi în Anglia şi Franţa.
Astfel, Ziua Îndrăgostiţilor a călătorit prin timp şi a ajuns până-n zilele noastre.
Sentimentul de dragoste a fost readus la viaţă, şi în acest an, de către Organizaţia de Tineret a Partidului Social Democrat. Ziua Îndrăgostiţilor, sărbătorită conform tradiţiilor americane, a debutat prin campania promovată de social democraţi „Noi punem dragostea pe primul loc”. Evenimentul a vizat în special studenţii, astfel că în seara zilei de 14 februarie, membrii TSD au distribuit în complexele studenţeşti pliante cu peste 3 000 de prezervative.
În acest mod, îndrăgostiţii au avut şansa de a câştiga o cină romantică prin trimiterea unui simplu sms cu răspunsul la întrebarea: „Cine pune dragostea pe primul loc?”. Fericita câştigătoare a fost desemnată prin tragere la sorţ, Lador Anamaria care a sărbătorit împreună cu iubitul ei în stil românesc, de Dragobete, la restaurantul Sinaia din Cluj Napoca. Prin intermediul acestei campanii, Organizaţia de Tineret a PSD-ului încearcă să tragă un semnal de alarmă în rândul tinerilor, cu privire la sexul neprotejat şi la problemele de sănătate cu care se confruntă populaţia în lipsa unei educaţii sexuale pe măsură. Această campanie a fost realizată în colaborare cu Serviciul de Promovare a Sănătăţii din cadrul Autorităţii de Sănătate Publică şi de Centrul de Referinţă în Planificarea Familială Cluj. La această acţiune au participat atât membri TSD, seniorii, cât şi consilierii locali şi vicepreşedinţii Partidului Social Democrat. Cu aceeaşi ocazie, organizaţia TSD Gherla a organizat o petrecere în clubul Extaz, unde tinerii s-au distrat şi au participat la diverse probe, la final fiind recompensaţi cu premii din partea social democraţilor. Campania din acest an a avut succes şi a fost îmbrăţişată de tineri cu entuziasm, la fel ca şi oricare altă acţiune organizată de membrii TSD.Apopi Mariana Diana
joi, 3 aprilie 2008
Am absolvit Şcoala Politică de Iarnă
Intervalul 15-17 februarie a.c. a marcat desfăşurarea unei noi ediţii a şcolii politice sub patronajul Tineretului Social Democrat. Tinerii interesaţi de viziunea politică de stânga din Romania, s-au restrâns la Geoagiu Băi, în judeţul Hunedoara, pentru a demara lucrările celei de-a doua ediţii a Şcolii Politice de Iarnă TSD.
Evenimentul a dat prilejul pepinierei social democraţiei româneşti să socializeze, să devină mai uniţi, perfecţionându-se în acelaşi timp, din punct de vedere politic. Temele studiate la seminarul de la Geoagiu Băi, au vizat politica externă, comunicarea politică, rolul femeii în politică şi metode de apropiere a tinerilor din România de partidul care le reprezintă cel mai bine interesele – PSD.
Dincolo de discursuri de apreciere, felicitări şi uşoare ironii la adresa adversarilor politici, am remarcat o nouă abordare: apelul la mai mult spirit reacţionar, la mai mult curaj şi îndemnarea tinerilor pentru organizarea acţiunilor cu factură reală de stânga. Un lucru bun în sine, dar destul de tardiv, având în vedere faptul că 3 ani de opoziţie ar fi fost mult mai potriviţi pentru “revoluţii” de stânga.
Printre invitaţii aflaţi la prezdiu, s-au numărat: Mircea Geoană, Titus Corlăţean, Cristian Diaconescu, Adrian Păunescu, Vasile Puşcaş, Vasile Dâncu, Nicolae Bănicioiu, Olguţa Vasilescu, Ecaterina Andronescu, Ilie Sârbu, Codruţ Sereş, Iuliu Winkler, Victor Ponta, precum şi numeroase personalităţi marcante ale social democraţiei hunedorene – Florin Cazacu, Natalia Intotero, Simion Mariş, etc.
Organizaţiile de tineret din ţară s-au declarat pregătite pentru acţiunile militantiste din campaniile ce vor urma, însă au cerut insistent să fie reprezentate în listele electorale prin locuri eligibile pentru tineri. Totodată a fost ridicată problema atragerii organizaţiilor studenţeşti către TSD, însă fără a le îngloba în structurile de partid.
Mărturiesc că am rămas impresionat de organizare, iar tinerii au fost întâmpinaţi cu mese festive la cele mai ridicate cote de standard. Atmosfera se confunda uşor cu cadrul nunţilor din basme. După ce terminam de mâncat, spiritul tineresc care ne înconjura şi muzica populară live, ne îndemnau să ne miscăm trupurile pe ritmurile orchestrei. Seara se termina cu o baie relaxantă în apele termale care împânzesc staţiunea balneară.
Atmosfera, deşi părea detaşată, nu emana nicio notă de optimism veridic privind viitoarele alegeri. Impresia mea a fost de delăsare şi dezinteres pentru identificarea unor soluţii realiste în privinţa poziţionării atât PSD pe scena politică, cât şi faţă de electorat. Situaţia în care se scaldă PSD-ul, a fost puternic mascată de organizarea evenimetului, însă, pe feţele tinerilor social democraţi se putea citi starea expectativă. Din păcate timpul nu are răbdare cu nimeni, ba mai mult, acum nu curge deloc în favoarea noastră. Cu cât mai repede se vor decide noile viziuni, cu atât mai bine pentru viitorul stângii în România!
Evenimentul a dat prilejul pepinierei social democraţiei româneşti să socializeze, să devină mai uniţi, perfecţionându-se în acelaşi timp, din punct de vedere politic. Temele studiate la seminarul de la Geoagiu Băi, au vizat politica externă, comunicarea politică, rolul femeii în politică şi metode de apropiere a tinerilor din România de partidul care le reprezintă cel mai bine interesele – PSD.
Dincolo de discursuri de apreciere, felicitări şi uşoare ironii la adresa adversarilor politici, am remarcat o nouă abordare: apelul la mai mult spirit reacţionar, la mai mult curaj şi îndemnarea tinerilor pentru organizarea acţiunilor cu factură reală de stânga. Un lucru bun în sine, dar destul de tardiv, având în vedere faptul că 3 ani de opoziţie ar fi fost mult mai potriviţi pentru “revoluţii” de stânga.
Printre invitaţii aflaţi la prezdiu, s-au numărat: Mircea Geoană, Titus Corlăţean, Cristian Diaconescu, Adrian Păunescu, Vasile Puşcaş, Vasile Dâncu, Nicolae Bănicioiu, Olguţa Vasilescu, Ecaterina Andronescu, Ilie Sârbu, Codruţ Sereş, Iuliu Winkler, Victor Ponta, precum şi numeroase personalităţi marcante ale social democraţiei hunedorene – Florin Cazacu, Natalia Intotero, Simion Mariş, etc.
Organizaţiile de tineret din ţară s-au declarat pregătite pentru acţiunile militantiste din campaniile ce vor urma, însă au cerut insistent să fie reprezentate în listele electorale prin locuri eligibile pentru tineri. Totodată a fost ridicată problema atragerii organizaţiilor studenţeşti către TSD, însă fără a le îngloba în structurile de partid.
Mărturiesc că am rămas impresionat de organizare, iar tinerii au fost întâmpinaţi cu mese festive la cele mai ridicate cote de standard. Atmosfera se confunda uşor cu cadrul nunţilor din basme. După ce terminam de mâncat, spiritul tineresc care ne înconjura şi muzica populară live, ne îndemnau să ne miscăm trupurile pe ritmurile orchestrei. Seara se termina cu o baie relaxantă în apele termale care împânzesc staţiunea balneară.Atmosfera, deşi părea detaşată, nu emana nicio notă de optimism veridic privind viitoarele alegeri. Impresia mea a fost de delăsare şi dezinteres pentru identificarea unor soluţii realiste în privinţa poziţionării atât PSD pe scena politică, cât şi faţă de electorat. Situaţia în care se scaldă PSD-ul, a fost puternic mascată de organizarea evenimetului, însă, pe feţele tinerilor social democraţi se putea citi starea expectativă. Din păcate timpul nu are răbdare cu nimeni, ba mai mult, acum nu curge deloc în favoarea noastră. Cu cât mai repede se vor decide noile viziuni, cu atât mai bine pentru viitorul stângii în România!
Nicolae Andrei
Tinerii şi politica
Întrebarea la care voi încerca să răspund în cele ce urmează este: de ce tinerii din România ocolesc domeniul politic?
Răspunsul cel mai superficial şi acceptabil îl reprezintă: tinerii, în general, nu sunt interesaţi de acest domeniu.
Dacă acceptăm acest răspuns, se nasc imediat alte întrebări: care va fi viitorul clasei politice, dacă tinerii nu doresc să se implice în această activitate? Oare tineriilor chiar le convine să fie reprezentaţi si condusi, la nesfârşit, doar de ''generţia pensionarilor”? De ce să-i lăsăm pe alţii să hotărască asupra unor lucruri care ne privesc într-un mod direct sau mai puţin direct?
Politica reprezintă singurul domeniu prin care un tânăr poate hotărâ asupra sorţii sale şi ar trebui, cu toţii, să profităm de această oportunitate.
Răspunsul cel mai superficial şi acceptabil îl reprezintă: tinerii, în general, nu sunt interesaţi de acest domeniu.
Dacă acceptăm acest răspuns, se nasc imediat alte întrebări: care va fi viitorul clasei politice, dacă tinerii nu doresc să se implice în această activitate? Oare tineriilor chiar le convine să fie reprezentaţi si condusi, la nesfârşit, doar de ''generţia pensionarilor”? De ce să-i lăsăm pe alţii să hotărască asupra unor lucruri care ne privesc într-un mod direct sau mai puţin direct?
Politica reprezintă singurul domeniu prin care un tânăr poate hotărâ asupra sorţii sale şi ar trebui, cu toţii, să profităm de această oportunitate.
Un răspuns mai complex care se poate da primei întrebări, reprezintă faptul că tinerii nu au experienţa necesară pentru a se implica în politică şi pornind de la acesată afirmaţie trebuie să realizăm faptul că nu ne naştem invăţaţi, iar paşii care-i facem în viaţă ne ajută să accedem pe o treaptă superioară. Curajul este hotărâtor în acest caz, însă acesta poate fi dobândit rapid prin intermediul faptelor. Totodată sunt tineri care, pur şi simplu, s-au scârbit de clasa politică, şi o consideră un fel de scena a jafurilor şi minciunilor. Din păcate aceştia refuză să lupte împotriva sistemului, şi îl accepta ca atare. Puţini însă sunt cei care au curajul să-l critice şi se opresc la acest stadiu. Trebuie să întelgem că nu se poate lupta împotriva unui sistem doar din interiorul acestuia, nu şi din exterior.
Există o altă categorie distinctă de tineri care nu înţeleg cum să-şi folosească dreptul la vot. Aceştia aleg OMUL, în detrimentul doctrinei, după cum e cazul simpatizanţilor lui Băsescu, care văd în el un simbol, ignorând astfel proiectele durabile şi eficiente de guvernare ale partidelor politice. Reţinem cum, în 2004, Băsescu a încurajat votul de blam la adresa guvernanţilor de atunci, acesta fiind singurul mesaj care a ajuns la urechile votanţilor. Putem spune despre actualul Preşedinte al României că a reusit să manipuleaze mintea tineretului printr-un limbaj de cartier, şi-un comportament de alcoolist. Poate acesta, într-adevăr, reprezintă cumva românul de rând, însă rolul Preşedintelui se extinde şi înafara graniţelor statului, fiind un reprezentant al politicii externe.
De asemenea observăm cum personaje mondene, mai mult sau mai puţin înzestrate cu o educaţie politică, devin astăzi membrii, şi chiar membrii fondatori, ai unor partide. Cel mai bun exemplu în acest caz este George Becali, supranumit “Războinicul Luminii”. Adesea calităţile lui de finanţator al echipei de fotbal F.C. Steaua Bucureşti, se contopesc cu cele ale politicianului Gigi Becali. Sportul în general reprezintă un domeniu de interes al tineretului de azi, în timp ce politica pierde în defavoarea acestuia. În cazul de faţă, este foarte uşor să suprapui rezultatele unui club de fotbal, cu rezultatele politice ale managerului şi adesea votul tinerilor se îndreaptă spre PNG-CD, sau mai bine spus, spre fotbalul românesc. Din păcate, mulţi tineri iubesc acest tip de personaj, si încă nu realizează că votând astfel de specimene îşi fac mai mult rău decât bine.
Având în vedere că mă regăsesc în filozofia social democrată, privesc cu optimism viitorul şi sunt sigur că putem schimba menirea acestei ţări. Sper că vom apuca ziua în care, noi toţi, vom adera la o mentalitate constructivă şi europeană prin care vom găsi o soluţie viabilă la problemele tinerilor prin utilizarea politicului, în adevăratul lui sens.
În speranţa că m-am făcut înţeles, vă fac o invitaţie la gândire profundă. Vă las pe voi să meditaţi la aceste raspunsuri, în speranţa că vă veţi lumina şi veţi înţelege, în final, care este rolul politicii în societate. A venit timpul nostru, a tinerilor, să hotărâm asupra destinului!
De asemenea observăm cum personaje mondene, mai mult sau mai puţin înzestrate cu o educaţie politică, devin astăzi membrii, şi chiar membrii fondatori, ai unor partide. Cel mai bun exemplu în acest caz este George Becali, supranumit “Războinicul Luminii”. Adesea calităţile lui de finanţator al echipei de fotbal F.C. Steaua Bucureşti, se contopesc cu cele ale politicianului Gigi Becali. Sportul în general reprezintă un domeniu de interes al tineretului de azi, în timp ce politica pierde în defavoarea acestuia. În cazul de faţă, este foarte uşor să suprapui rezultatele unui club de fotbal, cu rezultatele politice ale managerului şi adesea votul tinerilor se îndreaptă spre PNG-CD, sau mai bine spus, spre fotbalul românesc. Din păcate, mulţi tineri iubesc acest tip de personaj, si încă nu realizează că votând astfel de specimene îşi fac mai mult rău decât bine.
Având în vedere că mă regăsesc în filozofia social democrată, privesc cu optimism viitorul şi sunt sigur că putem schimba menirea acestei ţări. Sper că vom apuca ziua în care, noi toţi, vom adera la o mentalitate constructivă şi europeană prin care vom găsi o soluţie viabilă la problemele tinerilor prin utilizarea politicului, în adevăratul lui sens.
În speranţa că m-am făcut înţeles, vă fac o invitaţie la gândire profundă. Vă las pe voi să meditaţi la aceste raspunsuri, în speranţa că vă veţi lumina şi veţi înţelege, în final, care este rolul politicii în societate. A venit timpul nostru, a tinerilor, să hotărâm asupra destinului!
Oros Florin
miercuri, 26 martie 2008
Clujul din perspectivă istorică
Nu multe localităţi din România îşi pot etala la actele de identitate o vârstă onorabilă şi un trecut milenar. Tocmai de aceea locuitorii urbei de pe Someş, concitadinii noştri clujeni, au un motiv în plus să se considere norocoşi şi să-şi afirme cu mândrie nedisimulată o atare descendenţă venerabilă. Oraşul Cluj-Napoca împreună cu împrejurimile sale se găseşte pe o străveche vatră de locuire atestată cu multe mii de ani înainte de vremurile noastre, vechime confirmată prin cercetările arheologice desfăşurate în ultimele două secole. Oraşul a luat naştere şi s-a dezvoltat pe una din principalele axe de comunicare ce a legat din antichitate Vestul Europei de Răsăritul şi Sudul Europei. Prima aşezare mai importantă pe aceste locuri a fost întemeiată de daci sub numele de Napuca (Napoca). Din păcate, după cucerirea Daciei (106 d.Chr.), romanii biruitori au distrus şi desfiinţat vechea Napuca şi au pus bazele unei alte aşezări pe malul drept al Someşului Mic, cam în zona centrală a oraşului de astăzi, aşezare pe care au denumit-o Napoca, preluând denumirea anterioară dacică, cu o mică modificare fonetică. Era şi acest gest un semn al dorinţei învingătorilor romani de a trăi şi coabita paşnic cu autohtonii, cu care să construiască împreună o nouă civilizaţie. În timpul împăratului Traian, aşezarea urbană Napoca a cunoscut o înflorire social-economică si politică remarcabilă, fapt care l-a determinat pe împăratul Hadrian, succesorul lui Traian, să confere localităţii statutul de municipium, în anul 118-119. Ceva mai târziu, pe timpul împăratului Marcus Aurelius, municipiul Napoca a fost ridicat la rangul de colonia, cel mai înalt statut urban din Imperiul roman, astfel că locuitorii săi s-au bucurat de drepturi şi importante avantaje materiale. Prin urmare, Napoca si zona din jur s-au dezvoltat în mod deosebit datorită poziţiei avantajoase pe care o deţinea, la intersecţia mai multor drumuri de legătură şi comerciale. De altfel, în epocile istorice următoare, poziţia geografică privilegiată, la întâlnirea mai multor căi de comunicaţie şi economice, a jucat un rol important în consolidarea poziţiei strategice, comerciale şi spirituale a zonei Clujului în această parte a Europei.
În perioada stăpânirii romane, cultura materială şi spirituală a coloniştilor romani s-a împletit cu modul de viaţă al populaţiei majoritare dacice, influenţându-l puternic, ceea ce a dus la romanizarea treptată a autohtonilor care şi-au însuşit limba latină şi au adoptat civilizaţia romană. Aceste elemente de civilizaţie au asigurat aici, după retragerea armatelor şi a oficialităţilor romane din Dacia în timpul împăratului Aurelian (271 e.n.) continuitatea de viaţă a unei populaţii deplin romanizate, daco-romane, care a reprezentat matricea etnică a poporului român. Mult mai târziu, fortificaţia de la Cluj-Mănăştur a făcut parte din sistemul de aşezări fortificate aparţinând formaţiunii politice condusă de românul Gelu, amintit la cumpăna secolelor IX-X în izvoarele narative maghiare. După înfrângerea lui Gelu, părţile din vestul Transilvaniei, printre care şi regiunea Clujului de astăzi, au intrat, la fel ca restul teritoriului intracarpatic, sub stăpânirea regatului ungar, în anul 1213 fiind amintită Cetatea Regală Castrum Cluj. Aşezarea din preajma cetăţii a crescut în urma colonizării germane, proces care a început la sfârşitul secolului al XII-lea şi a continuat în secolul următor. Dezvoltarea paşnică a Clujului în secolul al XIII-lea a fost întreruptă însă în mod violent de invazia tătarilor în anul 1241, care au cucerit cetatea, iar locuitorii au fost ucişi sau luaţi în robie. Evident, cetatea a suferit daune serioase, importanţa ei militară scăzând considerabil, în deceniile următoare, Clujul dezvoltându-se de acum mai mult ca o aşezare cu caracter agricol, fiind amintit în acte ca sat (villa). Această aşezare, apărută concomitent sau chiar mai devreme decât cetatea, dar fără a fi identică cu ea, a sporit ca număr de locuitori de pe urma colonizării germane din secolul al XIII-lea şi a înmulţirii fireşti a populaţiei prin mecanismele proprii demografiei. Iată deci că la începuturile Clujului medieval, alături de populaţia românească autohtonă, maghiarii şi mai cu seamă germanii şi-au adus o contribuţie importantă.
La fel ca multe alte aşezări ale vremii, şi Clujul a ajuns, împreună cu o parte din împrejurimile lui, sub jurisdicţie episcopală, până în anul 1313 fiind considerat în continuare un sat. Într-adevăr, la începutul secolului al XIV-lea, agricultura continua să constituie principala ramură de activitate a clujenilor, dar o parte semnificativă a populaţiei (mai cu seamă saşii) s-a dedicat meşteşugurilor şi comerţului, taxele şi vămile plătite de ei devenind o sursă de venituri importantă pentru curtea regală maghiară. Regele Carol Robert la 19 august 1316, a emis un document prin care acorda privilegii speciale clujenilor şi îi elibera de sub stăpânirea episcopală. Prin acest act Clujul este ridicat la rang de oraş (civitas), ceea ce însemna un început de drept de autoadministrare pe plan economic, juridic şi bisericesc, reglementând, totodată, obligaţiile militare ale locuitorilor. Astfel, privilegiul regal din anul 1316 reprezintă unul din actele importante pentru istoria oraşului feudal Cluj, în curs de formare.
În cetate s-a dezvoltat şi viaţa culturală şi artistică, la sfârşitul secolului al XIV-lea fiind celebri sculptorii Martin şi Gheorghe din Cluj, care în 1373 au executat la Praga pentru regele-împărat Carol al IV-lea de Luxemburg, statuia Sfântului Gheorghe, monument ce se ridica la nivelul standardelor europene ale vremii. Statuia celor doi frati clujeni se încadrează printre lucrările de gen care vestesc sculptura Renaşterii pe plan european (aşa după cum se ştie, o copie târzie a statuii de la Praga se află la Cluj-Napoca pe actuala str. M. Kogălniceanu). De asemenea, o primă atestare despre începuturile învăţământului public din Cluj (şcoala orăşenească) datează din anul 1409, atunci fiind amintit "Caspar notarius et rector scholarum". Concomitent, în cetatea Clujului funcţiona o şcoală confesională (evident catolică), la care aveau acces nu numai locuitorii oraşului ci şi tineri din alte părţi ale Transilvaniei.
Regele Matia Corvin, care se pare că s-a născut în oraşul nostru în casa care azi îi poartă numele, a emis între 1458-1490 un număr de 41 de privilegii acordate localităţii, în urma cărora Clujul a devenit un important centru meşteşugăresc, şi a jucat un rol tot mai însemnat în producţia de bunuri de consum şi în comerţul european pe axa Est-Vest. O importantă parte a populaţiei cetăţii se ocupa la vremea respectivă cu cultivarea viţei de vie şi cu valorificarea vinului. Regele Matia Corvin, în 1458, a interzis ca pe piaţa Clujului să fie adus vin din alte părţi, dorind prin această măsură să protejeze producţia locală. Trebuie menţionat şi faptul că localitatea Cluj avea drept de a organiza târg naţional de două ori pe an: în cea de-a doua duminică după Paşte şi la 5 noiembrie, precum şi târguri săptămânale în fiecare zi de luni până joi.
Oraşul nostru se leagă, cum altfel, şi de personalitatea marelui voievod unificator Mihai Viteazul. După înfrângerea lui la Mirăslău, nobilimea maghiară din Cluj s-a răzbunat cumplit pe oamenii lui Mihai Viteazul (căpitanul Baba Novac si alţii au fost prinşi şi arşi de vii, în piaţa Clujului, la 5 februarie 1601, punându-i apoi în ţepe pe drumul Feleacului, aproximativ în faţa Bastionului Croitorilor. Ca urmare a luptei de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul s-a întors victorios la Cluj cu armata sa şi cu generalul Basta, unde a stat câteva zile, între 11 şi 16 august. În memoria bravului şi credinciosului ostaş care a fost Baba Novac, domnul Mihai a pus un drapel mare pe locul unde a fost tras în ţeapă.
În sec. XVII în cetatea Clujului s-au aşezat şi şi-au cumpărat case negustori greci şi români veniţi din Principatele Române. Înrudirile dintre boierimea Principatelor Române şi nobilimea din Ardeal au continuat, documentele atestând faptul că fete de boieri români şi de nobili unguri, dar şi băieţi, treceau prin căsătorie dintr-o ţară în alta. Un caz celebru, legat de oraşul Cluj este şi fata postelnicului Preda din Ţara Românească, Stanca. Logodită cu un nobil din familia Bethlen, pe care părăsindu-l s-a măritat cu alt nobil de condiţie mai modestă, dar influent, Székely Lászlo, Stanca a rămas văduvă, în împrejurări necunoscute, iar la finele veacului XVII o întâlnim în acte ca soţie a unui personaj important din istoria Ardealului: Stephan Haller. În vremea când Stanca era căsătorită cu acest nobil sas, la 15 septembrie 1699, ea a dăruit o sumă de 566 florini bisericii şi şcolii calvine din Cluj, biserica maghiară de pe str. M. Kogălniceanu fiind reparată pe banii ei. Elementul românesc în Cluj se înmulţeşte în secolul XVII şi în cel următor, dar preot şi biserică n-aveau în cetate fiindcă ortodocşilor nu li s-a permis să-şi construiască biserică de piatră, ei aparţinând în cele bisericeşti de preotul din Cluj-Mănăştur. Companiile de negustori "greci" (români macedoneni, dar şi greci) au pătruns în Cluj mai cu seamă după ce Habsburgii au ocupat la sfârşitul veacului al XVII-lea Ardealul şi aveau nevoie de cât mai mulţi bani pentru scopurile militare şi culturale. Negustorii "greci", care plăteau taxe considerabile erau primiţi în cetăţi şi oraşe chiar şi fără acordul nobilimii maghiare sau al patriciatului săsesc. Citadela de pe Cetăţuie, s-a construit începând cu anul 1716, pentru încartiruirea armatei austriece şi supravegherea cetăţii, fiind distruse o bună parte din viile cetăţenilor ceea ce a produs numeroase nemulţumiri. Habsburgii au încercat să atragă de partea lor oraşul şi să le cultive orgoliul, sediul Guberniului Transilvaniei aflându-se la Cluj între anii 1695-1696, 1719-1732 şi pentru o vreme mai îndelungată începând cu anul 1790, când Clujul a devenit capitala Ardealului, având pe atunci o populaţie de circa 11.000 locuitori. S-au construit o seamă de palate şi clădiri în stil baroc, reprezentativ fiind Palatul Banffy, actualmente sediul Muzeului de artă. Modernizarea oraşului devine încet, încet o realitate. În 1791 s-a început pietruirea străzilor, în 1798 s-a hotărât sistematizarea oraşului prevăzându-se ca orice construcţie nouă să fie obligată să aibă aprobarea consiliului orăşenesc. În 1792 a avut loc primul spectacol de teatru, reprezentaţiile teatrale permanentizându-se; în 1821 s-a construit clădirea teatrului orăşenesc, pe locul ei construindu-se în sec. XX Casa Universitarilor de azi. În 1827 s-a introdus iluminatul public pe timpul nopţii pe străzile oraşului, iar în 1828 s-a deschis primul Casino, cu întâniri literare, discuţii politice, artistice. La Liceul Piarist (vizavi de Universitatea “BabeşBolyai”) au învăţat nume ilustre ale românilor şi maghiarilor din Transilvania, între care şi simbolul revoluţiei paşoptiste româneşti, Avram Iancu.
Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania a lăsat urme adânci în relaţiile dintre români şi maghiari. Aici, la 28 martie 1848, s-a elaborat o petitie-manifest prin care se cereau recâştigarea libertăţii, egalităţii şi drepturi naţionale pentru români. Clujul, a devenit însă, la un moment dat, centrul reacţiunii nobiliare maghiare, prefectul Alexandru Bătrâneanu, tribunii Vasile Simonis şi Vasile Turcu, fiind executaţi de "Tribunalul de sânge" al revoluţiei maghiare, în hotarul localităţii Someşeni. La 11 mai 1849, din ordinul aceluiaşi "Tribunal" din Cluj este executat la poarta de nord a fortăreţei de pe Cetăţuie, eruditul profesor sas Stefan Ludwig Roth. În momentul de răscruce a revolutiei din 1848-1849, Clujul a adăpostit tratativele lui Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, duse cu oficialităţile revoluţionare ungare pentru împăcarea revoluţiei maghiare (în frunte cu Kossuth Lajos) şi cea română (condusă de Avram Iancu). Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac au ajuns la 19 iulie 1849 la Cluj, fiind cazaţi la hotelul "Biasini" (pe str. Avram Iancu la intersecţia cu str. Universităţii), acolo unde fusese adăpostit şi poetul revoluţionar maghiar Petöfi Sándor, în periplul său transilvănean. Pentru împăcarea celor două revoluţii era însă prea târziu. După înfrângerea revoluţiei, Clujul şi-a pierdut din importanţa politică, capitala principatului fiind mutată la Sibiu, iar după 1867 când Transilvania a fost anexată Ungariei prin pactul dualist din 1867, Clujul cunoaşte pentru câteva decenii o perioadă de decădere politică şi economică. Trebuie amintit şi faptul că în clădirea “Reduta” de pe str. Memorandului (actualmente sediul Muzeului Etnografic), fost han şi loc de întrunire al Dietei Transilvaniei în câteva rânduri, s-a desfăşurat în mai 1894 celebrul process al memorandiştilor, în urma căruia mai mulţi fruntaşi ai românilor transilvăneni au fost condamnaţi la închisoare pentru curajul de a fi cerut drepturi pe seama naţiunii române din Transilvania.
După Unirea Transilvaniei cu România în anul 1918, pentru oraşul Cluj s-a deschis o nouă etapă de dezvoltare remarcabilă. Clujul devine în perioada interbelică sediul unor importante unităţi de învăţământ mediu şi superior (în 1919 s-a înfiinţat Universitatea românească), iar instituţiile spirituale, de cultură şi artă s-au imps pe plan naţional şi european. Şi din punct de vedere demografic oraşul începe să aibă o structură mai adecvată compoziţiei populaţiei din arealul învecinat sau conformă ponderii etniilor de bază la nivelul întregii Transilvanii. Creşte treptat numărul românilor, iar după al doilea război mondial se ajunge la inversarea proporţiei între români şi maghiari, în ultimele cinci decenii românii rămânând etnia majoritară, aşa cum era şi firesc într-o provincie unde elemental românesc autohton a deţinut de mai bine de un mileniu supremaţia din punct de vedere numeric. Oraşul Cluj s-a dezvoltat în urma proceselor de industrializare care au avut loc în secolul XX sporind nu doar populaţia ci şi infrastructura corespunzătoare, ceea ce a determinat şi o schimbare vizibilă a ambientului arhitectural. Numeroase clădiri din zona centrală a oraşului, importante monumente de arhitectură, sunt mărturii elocvente ale înfloririi economice şi culturale din oraşul de pe Someş în cursul secolului recent încheiat, la care se adaugă văzând cu ochii noi clădiri din sticlă şi beton armat care de cele mai multe ori se încadrează firesc şi completează zestrea urbanistică a Clujului.
În perioada stăpânirii romane, cultura materială şi spirituală a coloniştilor romani s-a împletit cu modul de viaţă al populaţiei majoritare dacice, influenţându-l puternic, ceea ce a dus la romanizarea treptată a autohtonilor care şi-au însuşit limba latină şi au adoptat civilizaţia romană. Aceste elemente de civilizaţie au asigurat aici, după retragerea armatelor şi a oficialităţilor romane din Dacia în timpul împăratului Aurelian (271 e.n.) continuitatea de viaţă a unei populaţii deplin romanizate, daco-romane, care a reprezentat matricea etnică a poporului român. Mult mai târziu, fortificaţia de la Cluj-Mănăştur a făcut parte din sistemul de aşezări fortificate aparţinând formaţiunii politice condusă de românul Gelu, amintit la cumpăna secolelor IX-X în izvoarele narative maghiare. După înfrângerea lui Gelu, părţile din vestul Transilvaniei, printre care şi regiunea Clujului de astăzi, au intrat, la fel ca restul teritoriului intracarpatic, sub stăpânirea regatului ungar, în anul 1213 fiind amintită Cetatea Regală Castrum Cluj. Aşezarea din preajma cetăţii a crescut în urma colonizării germane, proces care a început la sfârşitul secolului al XII-lea şi a continuat în secolul următor. Dezvoltarea paşnică a Clujului în secolul al XIII-lea a fost întreruptă însă în mod violent de invazia tătarilor în anul 1241, care au cucerit cetatea, iar locuitorii au fost ucişi sau luaţi în robie. Evident, cetatea a suferit daune serioase, importanţa ei militară scăzând considerabil, în deceniile următoare, Clujul dezvoltându-se de acum mai mult ca o aşezare cu caracter agricol, fiind amintit în acte ca sat (villa). Această aşezare, apărută concomitent sau chiar mai devreme decât cetatea, dar fără a fi identică cu ea, a sporit ca număr de locuitori de pe urma colonizării germane din secolul al XIII-lea şi a înmulţirii fireşti a populaţiei prin mecanismele proprii demografiei. Iată deci că la începuturile Clujului medieval, alături de populaţia românească autohtonă, maghiarii şi mai cu seamă germanii şi-au adus o contribuţie importantă.
La fel ca multe alte aşezări ale vremii, şi Clujul a ajuns, împreună cu o parte din împrejurimile lui, sub jurisdicţie episcopală, până în anul 1313 fiind considerat în continuare un sat. Într-adevăr, la începutul secolului al XIV-lea, agricultura continua să constituie principala ramură de activitate a clujenilor, dar o parte semnificativă a populaţiei (mai cu seamă saşii) s-a dedicat meşteşugurilor şi comerţului, taxele şi vămile plătite de ei devenind o sursă de venituri importantă pentru curtea regală maghiară. Regele Carol Robert la 19 august 1316, a emis un document prin care acorda privilegii speciale clujenilor şi îi elibera de sub stăpânirea episcopală. Prin acest act Clujul este ridicat la rang de oraş (civitas), ceea ce însemna un început de drept de autoadministrare pe plan economic, juridic şi bisericesc, reglementând, totodată, obligaţiile militare ale locuitorilor. Astfel, privilegiul regal din anul 1316 reprezintă unul din actele importante pentru istoria oraşului feudal Cluj, în curs de formare.
În cetate s-a dezvoltat şi viaţa culturală şi artistică, la sfârşitul secolului al XIV-lea fiind celebri sculptorii Martin şi Gheorghe din Cluj, care în 1373 au executat la Praga pentru regele-împărat Carol al IV-lea de Luxemburg, statuia Sfântului Gheorghe, monument ce se ridica la nivelul standardelor europene ale vremii. Statuia celor doi frati clujeni se încadrează printre lucrările de gen care vestesc sculptura Renaşterii pe plan european (aşa după cum se ştie, o copie târzie a statuii de la Praga se află la Cluj-Napoca pe actuala str. M. Kogălniceanu). De asemenea, o primă atestare despre începuturile învăţământului public din Cluj (şcoala orăşenească) datează din anul 1409, atunci fiind amintit "Caspar notarius et rector scholarum". Concomitent, în cetatea Clujului funcţiona o şcoală confesională (evident catolică), la care aveau acces nu numai locuitorii oraşului ci şi tineri din alte părţi ale Transilvaniei.
Regele Matia Corvin, care se pare că s-a născut în oraşul nostru în casa care azi îi poartă numele, a emis între 1458-1490 un număr de 41 de privilegii acordate localităţii, în urma cărora Clujul a devenit un important centru meşteşugăresc, şi a jucat un rol tot mai însemnat în producţia de bunuri de consum şi în comerţul european pe axa Est-Vest. O importantă parte a populaţiei cetăţii se ocupa la vremea respectivă cu cultivarea viţei de vie şi cu valorificarea vinului. Regele Matia Corvin, în 1458, a interzis ca pe piaţa Clujului să fie adus vin din alte părţi, dorind prin această măsură să protejeze producţia locală. Trebuie menţionat şi faptul că localitatea Cluj avea drept de a organiza târg naţional de două ori pe an: în cea de-a doua duminică după Paşte şi la 5 noiembrie, precum şi târguri săptămânale în fiecare zi de luni până joi.
Oraşul nostru se leagă, cum altfel, şi de personalitatea marelui voievod unificator Mihai Viteazul. După înfrângerea lui la Mirăslău, nobilimea maghiară din Cluj s-a răzbunat cumplit pe oamenii lui Mihai Viteazul (căpitanul Baba Novac si alţii au fost prinşi şi arşi de vii, în piaţa Clujului, la 5 februarie 1601, punându-i apoi în ţepe pe drumul Feleacului, aproximativ în faţa Bastionului Croitorilor. Ca urmare a luptei de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul s-a întors victorios la Cluj cu armata sa şi cu generalul Basta, unde a stat câteva zile, între 11 şi 16 august. În memoria bravului şi credinciosului ostaş care a fost Baba Novac, domnul Mihai a pus un drapel mare pe locul unde a fost tras în ţeapă.
În sec. XVII în cetatea Clujului s-au aşezat şi şi-au cumpărat case negustori greci şi români veniţi din Principatele Române. Înrudirile dintre boierimea Principatelor Române şi nobilimea din Ardeal au continuat, documentele atestând faptul că fete de boieri români şi de nobili unguri, dar şi băieţi, treceau prin căsătorie dintr-o ţară în alta. Un caz celebru, legat de oraşul Cluj este şi fata postelnicului Preda din Ţara Românească, Stanca. Logodită cu un nobil din familia Bethlen, pe care părăsindu-l s-a măritat cu alt nobil de condiţie mai modestă, dar influent, Székely Lászlo, Stanca a rămas văduvă, în împrejurări necunoscute, iar la finele veacului XVII o întâlnim în acte ca soţie a unui personaj important din istoria Ardealului: Stephan Haller. În vremea când Stanca era căsătorită cu acest nobil sas, la 15 septembrie 1699, ea a dăruit o sumă de 566 florini bisericii şi şcolii calvine din Cluj, biserica maghiară de pe str. M. Kogălniceanu fiind reparată pe banii ei. Elementul românesc în Cluj se înmulţeşte în secolul XVII şi în cel următor, dar preot şi biserică n-aveau în cetate fiindcă ortodocşilor nu li s-a permis să-şi construiască biserică de piatră, ei aparţinând în cele bisericeşti de preotul din Cluj-Mănăştur. Companiile de negustori "greci" (români macedoneni, dar şi greci) au pătruns în Cluj mai cu seamă după ce Habsburgii au ocupat la sfârşitul veacului al XVII-lea Ardealul şi aveau nevoie de cât mai mulţi bani pentru scopurile militare şi culturale. Negustorii "greci", care plăteau taxe considerabile erau primiţi în cetăţi şi oraşe chiar şi fără acordul nobilimii maghiare sau al patriciatului săsesc. Citadela de pe Cetăţuie, s-a construit începând cu anul 1716, pentru încartiruirea armatei austriece şi supravegherea cetăţii, fiind distruse o bună parte din viile cetăţenilor ceea ce a produs numeroase nemulţumiri. Habsburgii au încercat să atragă de partea lor oraşul şi să le cultive orgoliul, sediul Guberniului Transilvaniei aflându-se la Cluj între anii 1695-1696, 1719-1732 şi pentru o vreme mai îndelungată începând cu anul 1790, când Clujul a devenit capitala Ardealului, având pe atunci o populaţie de circa 11.000 locuitori. S-au construit o seamă de palate şi clădiri în stil baroc, reprezentativ fiind Palatul Banffy, actualmente sediul Muzeului de artă. Modernizarea oraşului devine încet, încet o realitate. În 1791 s-a început pietruirea străzilor, în 1798 s-a hotărât sistematizarea oraşului prevăzându-se ca orice construcţie nouă să fie obligată să aibă aprobarea consiliului orăşenesc. În 1792 a avut loc primul spectacol de teatru, reprezentaţiile teatrale permanentizându-se; în 1821 s-a construit clădirea teatrului orăşenesc, pe locul ei construindu-se în sec. XX Casa Universitarilor de azi. În 1827 s-a introdus iluminatul public pe timpul nopţii pe străzile oraşului, iar în 1828 s-a deschis primul Casino, cu întâniri literare, discuţii politice, artistice. La Liceul Piarist (vizavi de Universitatea “BabeşBolyai”) au învăţat nume ilustre ale românilor şi maghiarilor din Transilvania, între care şi simbolul revoluţiei paşoptiste româneşti, Avram Iancu.
Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania a lăsat urme adânci în relaţiile dintre români şi maghiari. Aici, la 28 martie 1848, s-a elaborat o petitie-manifest prin care se cereau recâştigarea libertăţii, egalităţii şi drepturi naţionale pentru români. Clujul, a devenit însă, la un moment dat, centrul reacţiunii nobiliare maghiare, prefectul Alexandru Bătrâneanu, tribunii Vasile Simonis şi Vasile Turcu, fiind executaţi de "Tribunalul de sânge" al revoluţiei maghiare, în hotarul localităţii Someşeni. La 11 mai 1849, din ordinul aceluiaşi "Tribunal" din Cluj este executat la poarta de nord a fortăreţei de pe Cetăţuie, eruditul profesor sas Stefan Ludwig Roth. În momentul de răscruce a revolutiei din 1848-1849, Clujul a adăpostit tratativele lui Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, duse cu oficialităţile revoluţionare ungare pentru împăcarea revoluţiei maghiare (în frunte cu Kossuth Lajos) şi cea română (condusă de Avram Iancu). Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac au ajuns la 19 iulie 1849 la Cluj, fiind cazaţi la hotelul "Biasini" (pe str. Avram Iancu la intersecţia cu str. Universităţii), acolo unde fusese adăpostit şi poetul revoluţionar maghiar Petöfi Sándor, în periplul său transilvănean. Pentru împăcarea celor două revoluţii era însă prea târziu. După înfrângerea revoluţiei, Clujul şi-a pierdut din importanţa politică, capitala principatului fiind mutată la Sibiu, iar după 1867 când Transilvania a fost anexată Ungariei prin pactul dualist din 1867, Clujul cunoaşte pentru câteva decenii o perioadă de decădere politică şi economică. Trebuie amintit şi faptul că în clădirea “Reduta” de pe str. Memorandului (actualmente sediul Muzeului Etnografic), fost han şi loc de întrunire al Dietei Transilvaniei în câteva rânduri, s-a desfăşurat în mai 1894 celebrul process al memorandiştilor, în urma căruia mai mulţi fruntaşi ai românilor transilvăneni au fost condamnaţi la închisoare pentru curajul de a fi cerut drepturi pe seama naţiunii române din Transilvania.
După Unirea Transilvaniei cu România în anul 1918, pentru oraşul Cluj s-a deschis o nouă etapă de dezvoltare remarcabilă. Clujul devine în perioada interbelică sediul unor importante unităţi de învăţământ mediu şi superior (în 1919 s-a înfiinţat Universitatea românească), iar instituţiile spirituale, de cultură şi artă s-au imps pe plan naţional şi european. Şi din punct de vedere demografic oraşul începe să aibă o structură mai adecvată compoziţiei populaţiei din arealul învecinat sau conformă ponderii etniilor de bază la nivelul întregii Transilvanii. Creşte treptat numărul românilor, iar după al doilea război mondial se ajunge la inversarea proporţiei între români şi maghiari, în ultimele cinci decenii românii rămânând etnia majoritară, aşa cum era şi firesc într-o provincie unde elemental românesc autohton a deţinut de mai bine de un mileniu supremaţia din punct de vedere numeric. Oraşul Cluj s-a dezvoltat în urma proceselor de industrializare care au avut loc în secolul XX sporind nu doar populaţia ci şi infrastructura corespunzătoare, ceea ce a determinat şi o schimbare vizibilă a ambientului arhitectural. Numeroase clădiri din zona centrală a oraşului, importante monumente de arhitectură, sunt mărturii elocvente ale înfloririi economice şi culturale din oraşul de pe Someş în cursul secolului recent încheiat, la care se adaugă văzând cu ochii noi clădiri din sticlă şi beton armat care de cele mai multe ori se încadrează firesc şi completează zestrea urbanistică a Clujului.
Propuneri de valorificare a potenţialului istoric al Clujului
Date fiind trecutul milenar al oraşului, credem că se impune organizarea unei ample serbări anuale sub semnul “Zilele municipiului Cluj-Napoca”, care să dureze o săptămână şi care să fie plasată anual primăvara, în săptămâna cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe (patronul oraşului) de la 23 aprilie. Prin atare manifestare se poate valorifica plenar tradiţia multiculturală a oraşului. De exemplu:
Luni: Inaugurarea serbărilor; Ziua originilor dacice
Marţi: Ziua romanilor
Miercuri: Ziua românilor
Joi: Ziua maghiarilor
Vineri: Ziua germanilor
Sâmbătă: Ziua interculturalităţii (a tuturor etniilor fondatoare şi conlocuitoare ale oraşului Cluj)
Duminică: Clujul, oraş European. Închiderea serbărilor
Ca tipuri de activităţi pentru fiecare zi, se pot organiza:
-expoziţii tematice la muzeele, monumentele şi casele memoriale, la galeriile de artă etc. unde să fie valorizaţi artiştii clujeni (conscaraţi dar şi tineri ce bat la porţile afirmării)
-simpozioane ştiinţifice ale specialiştilor, studenţilor şi elevilor sub genericul “Istoria la ea acasă”, cu un grad ridicat de interactivitate
-vizionarea de filme istorice (artistice şi documentare) care să pună în valoarea şi trecutul oraşului
-parade, concursuri sportive şi scene în aer liber cu costume de epocă specifice zilei,
-concursuri culinare conform tradiţiilor multietnice ale oraşului
-serate muzicale şi spectacole de sunet şi lumină
-„Ziua porţilor deschise” fie la debut fie la închiderea serbărilor, la toate instituţiile politice, administrative şi culturale
-organizarea unui bal de caritate pentru acei cetăţeni ai Clujului defavorizaţi (fondurile adunate se donează anual unui scop bine precizat: copiii autişti, persoanele cu deficienţe psiho-motorii etc.)
-sensibilizarea agenţilor economici pentru donarea profitului dintr-o zi a acelei săptămâni a serbărilor Clujului pentru premierea unor tineri dotaţi care s-au remarcat la olimpiade naţionale, la universitate, în sport etc.
Modalităţi de mediatizare (înainte, în timpul şi după finalizarea serbărilor oraşului):
Date fiind trecutul milenar al oraşului, credem că se impune organizarea unei ample serbări anuale sub semnul “Zilele municipiului Cluj-Napoca”, care să dureze o săptămână şi care să fie plasată anual primăvara, în săptămâna cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe (patronul oraşului) de la 23 aprilie. Prin atare manifestare se poate valorifica plenar tradiţia multiculturală a oraşului. De exemplu:
Luni: Inaugurarea serbărilor; Ziua originilor dacice
Marţi: Ziua romanilor
Miercuri: Ziua românilor
Joi: Ziua maghiarilor
Vineri: Ziua germanilor
Sâmbătă: Ziua interculturalităţii (a tuturor etniilor fondatoare şi conlocuitoare ale oraşului Cluj)
Duminică: Clujul, oraş European. Închiderea serbărilor
Ca tipuri de activităţi pentru fiecare zi, se pot organiza:
-expoziţii tematice la muzeele, monumentele şi casele memoriale, la galeriile de artă etc. unde să fie valorizaţi artiştii clujeni (conscaraţi dar şi tineri ce bat la porţile afirmării)
-simpozioane ştiinţifice ale specialiştilor, studenţilor şi elevilor sub genericul “Istoria la ea acasă”, cu un grad ridicat de interactivitate
-vizionarea de filme istorice (artistice şi documentare) care să pună în valoarea şi trecutul oraşului
-parade, concursuri sportive şi scene în aer liber cu costume de epocă specifice zilei,
-concursuri culinare conform tradiţiilor multietnice ale oraşului
-serate muzicale şi spectacole de sunet şi lumină
-„Ziua porţilor deschise” fie la debut fie la închiderea serbărilor, la toate instituţiile politice, administrative şi culturale
-organizarea unui bal de caritate pentru acei cetăţeni ai Clujului defavorizaţi (fondurile adunate se donează anual unui scop bine precizat: copiii autişti, persoanele cu deficienţe psiho-motorii etc.)
-sensibilizarea agenţilor economici pentru donarea profitului dintr-o zi a acelei săptămâni a serbărilor Clujului pentru premierea unor tineri dotaţi care s-au remarcat la olimpiade naţionale, la universitate, în sport etc.
Modalităţi de mediatizare (înainte, în timpul şi după finalizarea serbărilor oraşului):
-publicitate prin mass-media şi pe internet
-bannere pe străzi, pe mijloacele de transport în comun, fluturaşi aruncaţi din elicopter etc.
-implicarea firmelor de turism locale, naţionale şi internaţionale
-emiterea de medalii comemorative şi serii filatelice
-publicarea anual a unui volum de comunicări ştiinţifice legate de istoria oraşului care în timp să constituie suportul pentru elaborarea unei monografii în câteva volume pe măsura importanţei Clujului
-pliante, afişe, fluturaşi ce se distribuie în oraş, la instituţii etc. pentru implicarea comunităţii
Bolovan Ioan
duminică, 23 martie 2008
Markus Meckel, oaspete la Cluj-Napoca
După ce, în luna octombrie a anului trecut, d-na Sussane Kastner s-a întâlnit cu social democraţii ardeleni, duminică, 16 martie a.c., a sosit rândul unui alt redutabil militant de centru-stânga din Germania, să ia parte la o întrevedere cu preşedinţii PSD din Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest, dar şi cu activul de partid clujean.
Markus Meckel, teolog de profesie, fost preot evanghelic şi ministru de externe al Germaniei, este astăzi membru al Bundestagului din partea SPD, cât şi preşedintele Comitetului Politic al Adunării Parlamentare a NATO. Membru în Consiliul Director al Fundaţiei Fridrich Ebert şi politician activ implicat în procesul de unificare a Germaniei, oaspetele a purtat o discuţie, cu membrii PSD prezenţi, despre elementele cheie ale social democraţiei în contextul globalizării.
Trebuie menţionat că, în trecutul apropiat, domnia sa a susţinut procesul de aderare a României la Uniunea Europeană, iar în calitatea de expert pentru România al grupului social democrat din Legislativul german, Markus Meckel a sprijinit reformele interne ale Partidului Social Democrat. La îndemnul Internaţionalei Socialiste, acesta a precizat, la vremea aceea, că PSD-ul are două probleme: pe de o parte, partidul a ajuns în opoziţie după alegerile din 2004, iar pe de altă parte, formaţiunea trebuie să treacă printr-un proces transparent de schimbare internă. Potrivit lui Meckel, social democraţia germană „are sarcina istorică” de a ajuta modernizarea şi evoluţia partidelor social democrate din fostele ţări comuniste. „Într-adevăr, PSD trebuie să fie un partid social democrat în adevăratul sens al cuvântului, nu un partid post-comunist. Acesta este drumul care trebuie urmat, şi am văzut că d-nul Geoană doreşte să se întâmple aşa, chiar dacă vede în acelaşi timp că există lucruri care trebuie îmbunătăţite”, a conchis Meckel.
În deschiderea dezbaterii de duminică, d-nul deputat Vasile Puşcaş l-a prezentat pe invitat, precum „un om care s-a zbătut pentru social democraţie şi trăieşte pentru aceasta”, iar vicepreşedintele PSD din regiunea Nord-Vest, d-nul Ioan Rus, a subliniat faptul că „avem nevoie de acest dialog cu social democraţia germană pentru a putea aplica principiile moderne europene ale acestei doctrine şi în România”.
Markus Meckel şi-a început discursul amintind faptul că în 1971 a vizitat Clujul, iar azi, se bucură să vadă progresele făcute de urbea de la poalele Feleacului. A urmat o introducere în istoria social democraţiei germane, al cărei membru fondator este. Pe scurt, acesta a evocat, cum imediat după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, comuniştii au „confiscat” social democraţia germană, formând Partidul Socialist Unit (1946). Fuziunea a dat naştere unui semn electoral care nu reflecta deloc situaţia reală dintre cele două tabere – două mâini strânse, reprezentând „unitatea” ideologică, impusă de URSS.
Ţinând cont de profesia invitatului, acesta şi-a motivat decizia de a crea un partid social democrat autentic datorită opoziţiei din RFG, care era foarte apropiată de biserica protestantă, dar şi datorită faptului că politicul trebuie să se ocupe de partea mai neajutorată a societăţii. Cât despre aderarea la doctrina de centru-stânga, Meckel s-a arătat sceptic privind sintagma „creştin” în denumirea ideologiei de la polul opus al social democraţiei. „Este dificil să numeşti un partid creştin, pentru că toate partidele democrate sunt creştine” a motivat deputatul german.
Revenind la rădăciniile social democraţiei, vorbitorul a amintit că, în secolul XIX-lea, principiile acesteia au făcut din om un subiect al politicului şi nu o unealtă, lucru care a determinat introducerea dreptului la educaţiei în programul doctrinar. Odată ce societatea va fi educată, aceasta va lupta pentru drepturile ei, iar organizaţiile social democrate, care se caracterizează printr-o deschidere faţă de comunitate, vor reflecta la nevoile umane prin încurajarea formării şi promovării opiniilor şi părerilor în rândul maselor. Pornind de la această idee, musafirul a identificat legătura dintre social democraţie şi mişcările sindicale, care au la bază aceleaşi interese sociale. În acest moment, resursa umană a sindicatelor din Germania din Est s-a redus semnificativ faţă de anii trecuţi, deoarece s-a considerat că o asemenea organizaţie este depăşită în contextul politic de astăzi, însă sindicaliştii încep să reînţeleagă că datorită structurilor organizate devin o forţă comună care-şi pot realiza obiectivele. Cu atât mai mult, misiunea mişcărilor sindicale trebuie să-i includă şi pe şomeri, deoarece şomajul a devenit o problemă majoră internaţională. Organizaţiile care apără interesele profesionale, economice, etc. ale membrilor ei, împreună cu persoanele care caută un loc de muncă, reprezintă grupul ţintă al partidelor social democrate şi are obligaţia să răspundă permanent la nevoile acestora, a concluzionat reprezentantul SPD.
Referitor la modelele social democrate, Meckel şi-a arătat simpatia faţă de sistemul scandinav unde statul pretinde taxe mari, dar benefice pentru societatea nordică. Domnia sa a precizat faptul că în Germania nu va funcţiona niciodată o astfel de structură, deoarece sistemul social democrat german este apropiat de cel spaniol, cale spre care trebuie să se îndrepte şi social democraţia românească.
Caracteristic ţărilor postcomuniste, social democraţia este slab reprezentată de intelectualitate, deoarece aceştia au avut legături ştinţifiice cu partidele comuniste, iar după căderea Cortinei de Fier s-au îndreptat mai mult spre partidele de dreapta, unde le era asigurată libertatea cuvântului.
Despre problemele politice din România, Meckel a remarcat instabilitatea. În consideraţia acestuia, o ţară aflată în tranziţie are nevoie de social democraţie, deoarece oamenii au nevoie să fie incluşi în procesul de reformă, însă PSD-ul va convinge doar prin politici credibile. Odată ajunşi la acest nivel, oamenii pot înţelege schimbarea unei poziţii doar în cazul în care situaţia o cere. Oamenii trebuie să conştientizeze că partidele social democrate ştiu să întocmească un buget, nu doar să redirecţioneze banii.
În încheiera dezbaterii referitoare la rolul social democraţiei contemporane şi viitorul acesteia în Europa, Markus Meckel a menţionat că „sunt momente în istorie, când apar ideile, iar realitatea trebuie să le urmeze”. Totodată s-a arătat interesat de modul în care PSD-ul se va pregăti pentru alegerile locale, în contextul votului uninominal.
În cursul zilei de luni, 17 martie, Meckel a susţinut o conferinţă, în Aula Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor din municipiu, despre „Viitorul Europei după Tratatul de la Lisabona”, circumscrisă în ciclul de dezbateri „Uniunea Europeană în sistemul internaţional contemporan”, organizat de Institutul de Istorie şi Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai.
Înainte de a părăsi oraşul, politicianul german, a susţinut o conferinţă de presă la sediul PSD Cluj-Napoca. Întâlnirea cu mass-media clujeană a oferit oportunitatea abordării unor subiecte sensibile, precum Nokia, Kosovo şi drepturile minorităţilor din România. Totodată, Meckel a mărturisit că, în timpul scurtei sale vizite la Cluj, s-a întâlnit cu eurodeputatul UDMR, Csaba Sógor, şi cu europarlamentarul independent, László Tőkés.
Privind investiţia Nokia din judeţ, delegatul SPD, a acuzat interprinderea finlandeză de nerespectarea angajamentelor făcute faţă de autorităţile din Bochum, după ce a obţinut fonduri de stat. „Ceea ce s-a întâmplat la Bochum a fost că s-au obţinut, de Nokia, fonduri publice, deci subvenţii publice, iar obligaţiile care apăreau odată cu dăruirea acestora, nu au fost respecate. Nu există o opoziţie de principiu faţă de relocare, ci faţă de nerespectarea acestor obligaţii. Dar, pe de altă parte, investiţiile se fac acolo unde condiţiile-cadru sunt cele mai bune. Dacă o astfel de investiţie se face într-o ţară în curs de dezvoltare economică, cu deficite de infrastructură, ţin să vă felicit că aţi convins Nokia să vină aici. Pe lângă locuri de muncă, fabrica de la Jucu reprezintă şi siguranţa bunăstării din regiune.” Markus Meckel s-a delimitat de reacţiile politicienilor germani, care au calificat condiţiile şi forţa de muncă din Româniaca fiind inferioare celor din Germania – „ar trebui să nu mai fim invidioşi unii pe alţii, în interiorul Uniunii Europene şi să recunoaştem că ceea ce e bun pentru unii poate fi bun pentru toţi.” Cât despre repetarea incidentului de la Bochum, acesta a menţionat că nu există pârghii pe care România să le folosească pentru evitarea, pe viitor, a relocării fabricilor private, precum cea de la Jucu.
Punctul doi al conferinţei l-a reprezentat problema Kosovo, despre care el s-a declarat nemulţumit datorită faptului că Uniunea Europeană nu a adoptat o poziţie comună în privinţa recunoaşterii independenţei celui mai nou stat din lume: „Regret că România nu s-a alăturat până acum ţărilor care au recunoscut independenţa Kosovo". Social-democratul german consideră absurde acele temeri care au generat o astfel de poziţie, plecând de la ideea că independenţa Kosovo poate fi apreciată drept un precedent pentru regiuni populate de minorităţi naţionale şi care militează pentru autodeterminare. În opinia sa, nu poate fi vorba de nimic asemănător pentru că, în Kosovo, au fost epuizate toate instrumentele diplomatice înainte de a se ajunge la această soluţie. Pe de altă parte însă, el acceptă faptul că, din punct de vedere subiectiv, poziţia României, Spaniei, Ciprului sau Greciei e justificată ca onestă, dar consideră ca teamă de un precedent nu e justificată, ţinând cont de contextul istoric care a ajutat la crearea noului stat. În Kosovo, spune Markus Meckel, am avut de-a face cu „teroare, război şi genocid" şi cu „o anumită acceptanţă generală a dreptului la autodeterminare a populaţiei de acolo". Situaţia din Kosovo, insistă el, e una specială, generată de război, teroare şi dezrădăcinare provocată de statul sârb, arhitect fiind preşedintele Miloşevici, motiv pentru care a fost nevoie de intervenţia Naţiunilor Unite şi NATO. În cazul bascilor, a Ciprului de Nord sau a maghiarilor din Transilvania nu se pune problema existenţei unor epurări etnice. Singurul caz asemănător provinciei Kosovo, apreciază acesta, este situaţia din Cecenia. Întrebat de ziarişti dacă nu crede că, la un moment dat, pornind de la soluţia adoptată în Kosovo, Germania s-ar putea confrunta şi ea cu solicitări de autodeterminare din partea comunităţii turce, aşa cum se întâmplă cu reprezentanţii comunităţii maghiare din România, Markus Meckel a refuzat orice apropiere între cele două cazuri: „Sunt două chestiuni care nu pot fi comparate. Turcii din Germania reprezintă o populaţie venită prin imigraţie, pe când în cazul maghiarilor e vorba de o populaţie ce trăieşte de secole într-o anumită regiune" încheie social democratul german.
În replică, secretarul Comisiei de Afaceri Europene al Parlamentului Romaniei, deputatul PSD Vasile Puşcaş, îşi exprimă şi el regretul că Uniunea Europeană nu a putut avea o poziţie comună pe tema Kosovo. „Singurul punct comun al Uniunii Europene a fost acela de a nu avea un punct comun şi de a lăsa la latitudinea fiecarui stat adoptarea unei poziţii" a afirmat. În cazul ţării noastre, subliniază el, a primat interesul naţional. „Aşa cum ne-am bătut pentru a păstra denumirea de pălincă, la fel ne vom bate şi pentru interesul naţionţional”, explică fostul negociator şef al României cu U.E., parafrazând astfel, elogiile aduse de Markus Meckel pentru activitatea sa, depusă cu prilejul negocierilor de aderare ale ţării noastre.
România stă bine în ceea ce priveşte drepturile minorităţilor etnice şi constituie „un exemplu pentru Europa, însă niciun sistem nu e atât de perfect încât să nu poată fi îmbunătăţit”, consideră Meckel, recomandând adoptarea legii statutului minorităţiilor naţionale. De altfel, parlamentarul german, s-a arătat surprins de teama existentă faţă de autonomia culturală, afirmându-şi convingerea că prin existenţa acesteia, comunităţile minoritare pot deveni mai loiale statutului din care fac parte. „Eu cred că merită aprofundată această temă, iar abordările naţionaliste nu-şi găsesc locul. În opinia mea, cheia poate fi găsită în decodificarea trecutului comunist, inclusiv pentru minoritaţi, pentru că şi în rândul minorităţii maghiare există curente politice social-democrate, liberale sau de alt gen şi unii dintre politicieni au fost mai apropiaţi sau opuşi regimului comunist. Important, însă, e ca în aceste partide să existe pluralism politic şi democraţie internă”, finalizează Meckel.
Markus Meckel, teolog de profesie, fost preot evanghelic şi ministru de externe al Germaniei, este astăzi membru al Bundestagului din partea SPD, cât şi preşedintele Comitetului Politic al Adunării Parlamentare a NATO. Membru în Consiliul Director al Fundaţiei Fridrich Ebert şi politician activ implicat în procesul de unificare a Germaniei, oaspetele a purtat o discuţie, cu membrii PSD prezenţi, despre elementele cheie ale social democraţiei în contextul globalizării.
Trebuie menţionat că, în trecutul apropiat, domnia sa a susţinut procesul de aderare a României la Uniunea Europeană, iar în calitatea de expert pentru România al grupului social democrat din Legislativul german, Markus Meckel a sprijinit reformele interne ale Partidului Social Democrat. La îndemnul Internaţionalei Socialiste, acesta a precizat, la vremea aceea, că PSD-ul are două probleme: pe de o parte, partidul a ajuns în opoziţie după alegerile din 2004, iar pe de altă parte, formaţiunea trebuie să treacă printr-un proces transparent de schimbare internă. Potrivit lui Meckel, social democraţia germană „are sarcina istorică” de a ajuta modernizarea şi evoluţia partidelor social democrate din fostele ţări comuniste. „Într-adevăr, PSD trebuie să fie un partid social democrat în adevăratul sens al cuvântului, nu un partid post-comunist. Acesta este drumul care trebuie urmat, şi am văzut că d-nul Geoană doreşte să se întâmple aşa, chiar dacă vede în acelaşi timp că există lucruri care trebuie îmbunătăţite”, a conchis Meckel.
În deschiderea dezbaterii de duminică, d-nul deputat Vasile Puşcaş l-a prezentat pe invitat, precum „un om care s-a zbătut pentru social democraţie şi trăieşte pentru aceasta”, iar vicepreşedintele PSD din regiunea Nord-Vest, d-nul Ioan Rus, a subliniat faptul că „avem nevoie de acest dialog cu social democraţia germană pentru a putea aplica principiile moderne europene ale acestei doctrine şi în România”.
Markus Meckel şi-a început discursul amintind faptul că în 1971 a vizitat Clujul, iar azi, se bucură să vadă progresele făcute de urbea de la poalele Feleacului. A urmat o introducere în istoria social democraţiei germane, al cărei membru fondator este. Pe scurt, acesta a evocat, cum imediat după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, comuniştii au „confiscat” social democraţia germană, formând Partidul Socialist Unit (1946). Fuziunea a dat naştere unui semn electoral care nu reflecta deloc situaţia reală dintre cele două tabere – două mâini strânse, reprezentând „unitatea” ideologică, impusă de URSS.
Ţinând cont de profesia invitatului, acesta şi-a motivat decizia de a crea un partid social democrat autentic datorită opoziţiei din RFG, care era foarte apropiată de biserica protestantă, dar şi datorită faptului că politicul trebuie să se ocupe de partea mai neajutorată a societăţii. Cât despre aderarea la doctrina de centru-stânga, Meckel s-a arătat sceptic privind sintagma „creştin” în denumirea ideologiei de la polul opus al social democraţiei. „Este dificil să numeşti un partid creştin, pentru că toate partidele democrate sunt creştine” a motivat deputatul german.
Revenind la rădăciniile social democraţiei, vorbitorul a amintit că, în secolul XIX-lea, principiile acesteia au făcut din om un subiect al politicului şi nu o unealtă, lucru care a determinat introducerea dreptului la educaţiei în programul doctrinar. Odată ce societatea va fi educată, aceasta va lupta pentru drepturile ei, iar organizaţiile social democrate, care se caracterizează printr-o deschidere faţă de comunitate, vor reflecta la nevoile umane prin încurajarea formării şi promovării opiniilor şi părerilor în rândul maselor. Pornind de la această idee, musafirul a identificat legătura dintre social democraţie şi mişcările sindicale, care au la bază aceleaşi interese sociale. În acest moment, resursa umană a sindicatelor din Germania din Est s-a redus semnificativ faţă de anii trecuţi, deoarece s-a considerat că o asemenea organizaţie este depăşită în contextul politic de astăzi, însă sindicaliştii încep să reînţeleagă că datorită structurilor organizate devin o forţă comună care-şi pot realiza obiectivele. Cu atât mai mult, misiunea mişcărilor sindicale trebuie să-i includă şi pe şomeri, deoarece şomajul a devenit o problemă majoră internaţională. Organizaţiile care apără interesele profesionale, economice, etc. ale membrilor ei, împreună cu persoanele care caută un loc de muncă, reprezintă grupul ţintă al partidelor social democrate şi are obligaţia să răspundă permanent la nevoile acestora, a concluzionat reprezentantul SPD.
Referitor la modelele social democrate, Meckel şi-a arătat simpatia faţă de sistemul scandinav unde statul pretinde taxe mari, dar benefice pentru societatea nordică. Domnia sa a precizat faptul că în Germania nu va funcţiona niciodată o astfel de structură, deoarece sistemul social democrat german este apropiat de cel spaniol, cale spre care trebuie să se îndrepte şi social democraţia românească.
Caracteristic ţărilor postcomuniste, social democraţia este slab reprezentată de intelectualitate, deoarece aceştia au avut legături ştinţifiice cu partidele comuniste, iar după căderea Cortinei de Fier s-au îndreptat mai mult spre partidele de dreapta, unde le era asigurată libertatea cuvântului.
Despre problemele politice din România, Meckel a remarcat instabilitatea. În consideraţia acestuia, o ţară aflată în tranziţie are nevoie de social democraţie, deoarece oamenii au nevoie să fie incluşi în procesul de reformă, însă PSD-ul va convinge doar prin politici credibile. Odată ajunşi la acest nivel, oamenii pot înţelege schimbarea unei poziţii doar în cazul în care situaţia o cere. Oamenii trebuie să conştientizeze că partidele social democrate ştiu să întocmească un buget, nu doar să redirecţioneze banii.
În încheiera dezbaterii referitoare la rolul social democraţiei contemporane şi viitorul acesteia în Europa, Markus Meckel a menţionat că „sunt momente în istorie, când apar ideile, iar realitatea trebuie să le urmeze”. Totodată s-a arătat interesat de modul în care PSD-ul se va pregăti pentru alegerile locale, în contextul votului uninominal.
În cursul zilei de luni, 17 martie, Meckel a susţinut o conferinţă, în Aula Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor din municipiu, despre „Viitorul Europei după Tratatul de la Lisabona”, circumscrisă în ciclul de dezbateri „Uniunea Europeană în sistemul internaţional contemporan”, organizat de Institutul de Istorie şi Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai.
Înainte de a părăsi oraşul, politicianul german, a susţinut o conferinţă de presă la sediul PSD Cluj-Napoca. Întâlnirea cu mass-media clujeană a oferit oportunitatea abordării unor subiecte sensibile, precum Nokia, Kosovo şi drepturile minorităţilor din România. Totodată, Meckel a mărturisit că, în timpul scurtei sale vizite la Cluj, s-a întâlnit cu eurodeputatul UDMR, Csaba Sógor, şi cu europarlamentarul independent, László Tőkés.
Privind investiţia Nokia din judeţ, delegatul SPD, a acuzat interprinderea finlandeză de nerespectarea angajamentelor făcute faţă de autorităţile din Bochum, după ce a obţinut fonduri de stat. „Ceea ce s-a întâmplat la Bochum a fost că s-au obţinut, de Nokia, fonduri publice, deci subvenţii publice, iar obligaţiile care apăreau odată cu dăruirea acestora, nu au fost respecate. Nu există o opoziţie de principiu faţă de relocare, ci faţă de nerespectarea acestor obligaţii. Dar, pe de altă parte, investiţiile se fac acolo unde condiţiile-cadru sunt cele mai bune. Dacă o astfel de investiţie se face într-o ţară în curs de dezvoltare economică, cu deficite de infrastructură, ţin să vă felicit că aţi convins Nokia să vină aici. Pe lângă locuri de muncă, fabrica de la Jucu reprezintă şi siguranţa bunăstării din regiune.” Markus Meckel s-a delimitat de reacţiile politicienilor germani, care au calificat condiţiile şi forţa de muncă din Româniaca fiind inferioare celor din Germania – „ar trebui să nu mai fim invidioşi unii pe alţii, în interiorul Uniunii Europene şi să recunoaştem că ceea ce e bun pentru unii poate fi bun pentru toţi.” Cât despre repetarea incidentului de la Bochum, acesta a menţionat că nu există pârghii pe care România să le folosească pentru evitarea, pe viitor, a relocării fabricilor private, precum cea de la Jucu.
Punctul doi al conferinţei l-a reprezentat problema Kosovo, despre care el s-a declarat nemulţumit datorită faptului că Uniunea Europeană nu a adoptat o poziţie comună în privinţa recunoaşterii independenţei celui mai nou stat din lume: „Regret că România nu s-a alăturat până acum ţărilor care au recunoscut independenţa Kosovo". Social-democratul german consideră absurde acele temeri care au generat o astfel de poziţie, plecând de la ideea că independenţa Kosovo poate fi apreciată drept un precedent pentru regiuni populate de minorităţi naţionale şi care militează pentru autodeterminare. În opinia sa, nu poate fi vorba de nimic asemănător pentru că, în Kosovo, au fost epuizate toate instrumentele diplomatice înainte de a se ajunge la această soluţie. Pe de altă parte însă, el acceptă faptul că, din punct de vedere subiectiv, poziţia României, Spaniei, Ciprului sau Greciei e justificată ca onestă, dar consideră ca teamă de un precedent nu e justificată, ţinând cont de contextul istoric care a ajutat la crearea noului stat. În Kosovo, spune Markus Meckel, am avut de-a face cu „teroare, război şi genocid" şi cu „o anumită acceptanţă generală a dreptului la autodeterminare a populaţiei de acolo". Situaţia din Kosovo, insistă el, e una specială, generată de război, teroare şi dezrădăcinare provocată de statul sârb, arhitect fiind preşedintele Miloşevici, motiv pentru care a fost nevoie de intervenţia Naţiunilor Unite şi NATO. În cazul bascilor, a Ciprului de Nord sau a maghiarilor din Transilvania nu se pune problema existenţei unor epurări etnice. Singurul caz asemănător provinciei Kosovo, apreciază acesta, este situaţia din Cecenia. Întrebat de ziarişti dacă nu crede că, la un moment dat, pornind de la soluţia adoptată în Kosovo, Germania s-ar putea confrunta şi ea cu solicitări de autodeterminare din partea comunităţii turce, aşa cum se întâmplă cu reprezentanţii comunităţii maghiare din România, Markus Meckel a refuzat orice apropiere între cele două cazuri: „Sunt două chestiuni care nu pot fi comparate. Turcii din Germania reprezintă o populaţie venită prin imigraţie, pe când în cazul maghiarilor e vorba de o populaţie ce trăieşte de secole într-o anumită regiune" încheie social democratul german.
În replică, secretarul Comisiei de Afaceri Europene al Parlamentului Romaniei, deputatul PSD Vasile Puşcaş, îşi exprimă şi el regretul că Uniunea Europeană nu a putut avea o poziţie comună pe tema Kosovo. „Singurul punct comun al Uniunii Europene a fost acela de a nu avea un punct comun şi de a lăsa la latitudinea fiecarui stat adoptarea unei poziţii" a afirmat. În cazul ţării noastre, subliniază el, a primat interesul naţional. „Aşa cum ne-am bătut pentru a păstra denumirea de pălincă, la fel ne vom bate şi pentru interesul naţionţional”, explică fostul negociator şef al României cu U.E., parafrazând astfel, elogiile aduse de Markus Meckel pentru activitatea sa, depusă cu prilejul negocierilor de aderare ale ţării noastre.
România stă bine în ceea ce priveşte drepturile minorităţilor etnice şi constituie „un exemplu pentru Europa, însă niciun sistem nu e atât de perfect încât să nu poată fi îmbunătăţit”, consideră Meckel, recomandând adoptarea legii statutului minorităţiilor naţionale. De altfel, parlamentarul german, s-a arătat surprins de teama existentă faţă de autonomia culturală, afirmându-şi convingerea că prin existenţa acesteia, comunităţile minoritare pot deveni mai loiale statutului din care fac parte. „Eu cred că merită aprofundată această temă, iar abordările naţionaliste nu-şi găsesc locul. În opinia mea, cheia poate fi găsită în decodificarea trecutului comunist, inclusiv pentru minoritaţi, pentru că şi în rândul minorităţii maghiare există curente politice social-democrate, liberale sau de alt gen şi unii dintre politicieni au fost mai apropiaţi sau opuşi regimului comunist. Important, însă, e ca în aceste partide să existe pluralism politic şi democraţie internă”, finalizează Meckel.
Pop Dragoş-Şerban
S-a întors Adrian Năstase
Peste 700 de delegaţi ai Consiliului Naţional, autoritatea de conducere a PSD între Congrese, s-au reunit în data de 22 februarie, a.c., pentru a desemna noul preşedinte al acestui forum. Cei prezenţi au avut de ales între fostul premier, Adrian Năstase şi actualul deţinător al postului „de preşedinte interimar”, Dan Mircea Popescu. Ordinea de zi a Consiliului a cuprins şi luarea deciziei de introducere a unei moţiuni de cenzură, precum şi validarea ofertei electorale a partidului.
Fostul preşedinte PSD, Adrian Năstase, a reuşit să-i ridice pe participanţii în picioare la finalul unui amplu discurs pe teme politice şi de partid, în care i-a îndemnat pe colegii săi să nu se sperie de „umbra lui Traian Băsescu”. Pe de altă parte, a dorit să precizeze că are o relaţie foarte bună cu contracandidatul său la şefia Consiliului Naţional, Dan Mircea Popescu, subliniînd că:„Nu mi-am propus să candidez împotriva lui, am ştiut că postul este vacant, şi mi-am prezentat candidatura.
Rezultatul final a venit după o zi lungă şi obositoare de dezbateri şi replici, din care discursul lui Ion Iliescu s-a remarcat reuşind, oarecum, să schimbe opţiunile de vot. Preşedintele de onoare a reuşit, prin prelegerea sa, să echilibreze forţele din partid, încât niciunul dintre ceilalţi lideri nu mai au suficientă putere să se debaraseze de „înţelepciunea” lui. PSD-ul se pregăteşte de marele test – alegerile de la nivel local, unde se va vedea cine întruneşte calităţile unui lider adevărat, prin forţa şi dorinţa de a-i urma lui Ion Iliescu la conducerea partidului.
Atât oamenii de rând, cât şi membrii simpli şi cei de bază ai partidului, aveau cunoştiinte vagi depre acest organism, care suferea de un interimat cronic. Postul de preşedinte si cel de trezorier trebuia să fie ocupat încă din anul 2007. Faptul că, o lungă perioadă, Consiliul nu a fost convocat şi nu s-au putut desemna persoane competente care să ocupe, prin vot cele doua funcţii, ţine de modalitatea de funcţionare internă Partidului Social Democrat.
Susţinut de Ion Iliescu, Adrian Năstase, nu părea să-şi facă mari probleme, câştigând cursa pentru şefia Consiliului Naţional PSD, cu 418 voturi, în defavoarea contracandidatului său, Dan Mircea Popescu, care a adunat 202 voturi, în timp ce 28 de voturi au fost anulate. În funcţia de trezorier al partidului a fost ales Aristide Roibu, cu 624 de voturi „pentru” şi 39 de voturi „împotrivă”.
Consiliul Naţional PSD are atribuţii preponderent „tehnice“.Nucleul dur îl formează parlamentarii, care sunt însărcinaţi cu furnizearea informaţiilor economico-sociale din teritoriu către departamentele care au misiunea de întocmire a proiectelor politice ale partidului. Faptul că un asemenea organism a fost neglijat aproape un an întreg, fără să aibe activitate, dovedeşte dezinteresul liderului faţă de acest colectiv.
Mircea Geoană a reuşit să amâne scrutinul pentru Consiliul Naţional până în acest an, sub diferite pretexte, ceea ce a determinat avantaje şi dezavantaje pentru preşedintele PSD.
Adrian Năstase a fost ministru de Externe, premier, preşedinte al Camerei Deputaţilor şi şef de partid. Cariera lui politică a suferit un declin în urmă cu trei ani, când a pierdut toate funcţiile şi a rămas doar membru PSD, după ce, în 2006 a fost ameninţat cu excluderea din partid datorită problemelor pe care le avea cu DNA-ul. După doi ani de izolare politică, Adrian Nastase revine în prima linie a conducerii PSD, urmând să facă parte din Biroul Permanent Naţional al partidului, în calitate de preşedinte al Consiliul Naţional.
Acum, Adrian Năstase este singurul “mogul” social democrat care a deţinut funcţiile cele mai căutate, din punct de vedere politic.
Anul viitor ne asteaptă bătălia pentru Palatul Cotroceni, însă până atunci, trebuie să colaboram pentru câştigarea alegerilor la nivel local.
Fostul preşedinte PSD, Adrian Năstase, a reuşit să-i ridice pe participanţii în picioare la finalul unui amplu discurs pe teme politice şi de partid, în care i-a îndemnat pe colegii săi să nu se sperie de „umbra lui Traian Băsescu”. Pe de altă parte, a dorit să precizeze că are o relaţie foarte bună cu contracandidatul său la şefia Consiliului Naţional, Dan Mircea Popescu, subliniînd că:„Nu mi-am propus să candidez împotriva lui, am ştiut că postul este vacant, şi mi-am prezentat candidatura.
Rezultatul final a venit după o zi lungă şi obositoare de dezbateri şi replici, din care discursul lui Ion Iliescu s-a remarcat reuşind, oarecum, să schimbe opţiunile de vot. Preşedintele de onoare a reuşit, prin prelegerea sa, să echilibreze forţele din partid, încât niciunul dintre ceilalţi lideri nu mai au suficientă putere să se debaraseze de „înţelepciunea” lui. PSD-ul se pregăteşte de marele test – alegerile de la nivel local, unde se va vedea cine întruneşte calităţile unui lider adevărat, prin forţa şi dorinţa de a-i urma lui Ion Iliescu la conducerea partidului.
Atât oamenii de rând, cât şi membrii simpli şi cei de bază ai partidului, aveau cunoştiinte vagi depre acest organism, care suferea de un interimat cronic. Postul de preşedinte si cel de trezorier trebuia să fie ocupat încă din anul 2007. Faptul că, o lungă perioadă, Consiliul nu a fost convocat şi nu s-au putut desemna persoane competente care să ocupe, prin vot cele doua funcţii, ţine de modalitatea de funcţionare internă Partidului Social Democrat.
Susţinut de Ion Iliescu, Adrian Năstase, nu părea să-şi facă mari probleme, câştigând cursa pentru şefia Consiliului Naţional PSD, cu 418 voturi, în defavoarea contracandidatului său, Dan Mircea Popescu, care a adunat 202 voturi, în timp ce 28 de voturi au fost anulate. În funcţia de trezorier al partidului a fost ales Aristide Roibu, cu 624 de voturi „pentru” şi 39 de voturi „împotrivă”.
Consiliul Naţional PSD are atribuţii preponderent „tehnice“.Nucleul dur îl formează parlamentarii, care sunt însărcinaţi cu furnizearea informaţiilor economico-sociale din teritoriu către departamentele care au misiunea de întocmire a proiectelor politice ale partidului. Faptul că un asemenea organism a fost neglijat aproape un an întreg, fără să aibe activitate, dovedeşte dezinteresul liderului faţă de acest colectiv.
Mircea Geoană a reuşit să amâne scrutinul pentru Consiliul Naţional până în acest an, sub diferite pretexte, ceea ce a determinat avantaje şi dezavantaje pentru preşedintele PSD.
Adrian Năstase a fost ministru de Externe, premier, preşedinte al Camerei Deputaţilor şi şef de partid. Cariera lui politică a suferit un declin în urmă cu trei ani, când a pierdut toate funcţiile şi a rămas doar membru PSD, după ce, în 2006 a fost ameninţat cu excluderea din partid datorită problemelor pe care le avea cu DNA-ul. După doi ani de izolare politică, Adrian Nastase revine în prima linie a conducerii PSD, urmând să facă parte din Biroul Permanent Naţional al partidului, în calitate de preşedinte al Consiliul Naţional.
Acum, Adrian Năstase este singurul “mogul” social democrat care a deţinut funcţiile cele mai căutate, din punct de vedere politic.
Anul viitor ne asteaptă bătălia pentru Palatul Cotroceni, însă până atunci, trebuie să colaboram pentru câştigarea alegerilor la nivel local.
Baftă noilor social democraţilor intraţi în luptă!
Mihalyi Flaviu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
