Teama de a avea curaj

Trăim într-o societate în care ne temem să luăm atitudine, ne temem acasă de părinţi, ne temem la şcoală de profesori, în facultăţi de profesorii universitari, ne temem în autobuze de controlorii de bilete, la ghisee de funcţionarii publici, ne temem de portarul de la primărie sau spital, de şeful de la serviciu şi chiar de vânzătoarea de la alimentară. Suntem o societate cu coada între picioare. Şi suntem aşa pe bună dreptate. Am fost crescuţi în această manieră de către părinţii noştrii, iar părinţii noştrii au fost crescuţi aşa de părinţii lor.
Timp de 40 de ani am trăit sub cortina comunismului românesc aplicat abuziv, temându-ne de autoritatea îmbrăcată în diferite forme. În perioada comunismului, românii au ajuns să se teamă de femeia de serviciu care spăla casa scărilor la bloc, "vai, mă scuzaţi, nu am văzut că spălaţi pe jos, vă rog să mă scuzaţi" (Doamne, sper să nu mă raporteze că eu la 12 amiaza sunt acasă, că dacă află partidul... vai Doamne!). Societatea română a crescut într-o stare de paranoia, în care oricine putea fi informator. Această formă de autoritate era, în mare parte, doar o mască, un camuflaj a “norocoşilor” care completau sistemul - oameni, români la fel de speriaţi precum cei pe care îi speriau. Românii se temeau de români, fraţii de fraţi. Ce s-a schimbat azi? Nimic! “Măştile” au rămas neschimbate, iar cetăţeanul, azi, e la fel de speriat de autoritate ca şi acum 20 de ani
Ce mă întristează şi mai mult este că, deşi suntem nemulţumiţi 80-90% dintre noi, puţini suntem cei care au curajul să îşi pună pielea la bătaie pentru a sensibiliza opinia publică prin spirit civic de a aduna oameni şi a protesta împotriva fărădelegilor. Sigur, vedem pe “sticlă” mai nou, că subiectul “criză financiară” provoacă tot felul de manifestaţii, care implică taxa auto, somajul, pensiile şi salariile (VREM BANI, VREM SALARII, DAŢI-NE ŞI NOUĂ DIN CIOLAN ŞI NU MAI URLĂM), dar nu vedem demonstraţii care au ca scop lupta pentru drepturile fundamentale, care adesea sunt încălcate. Rar se întâmplă să vezi români, tineri sau bătrâni, ieşind în stradă pentru că unei persoane, una singură, i s-a încălcat dreptul la viaţă! Unde sunt manifestaţiile care să atace sistemul medical mizerabil din România, pentru a nu se mai repeta situaţii precum cea de la Slatina, o situaţie 100% identică cu scenariul cutremurător al filmului "Moartea domnului Lăzărescu".
Unde sunt militanţii pro-vita care să iasă în stradă şi să ceară o modernizare şi o îmbunătăţire radicală a sistemului social, instituţional, judiciar, educaţional, agricol, etc. pentru consolidarea drepturilor cetăţeneşti garantate de o Constituţie democratică?

Sindicatele, organizaţii mafiote, se adună destul de des pentru a protesta în favoarea creşterilor salariale, dar nu vezi sindicate care să ulre că vor condiţii mai bune de muncă şi o protecţie reală a muncii. Şoferii blochează străzi pentru că vor ca taxa auto să fie micşorată, dar nu vezi şoferi ieşind în stradă pentru a cere înăsprirea condiţiilor de eliberare a carnetelor de conducere, deoarece zilnic mor oameni nevinovaţi datorită imprudenţei la volan. În România, doar BANUL aduce oamenii laolaltă şi tot BANUL îi separă. Lideri de sindicate se îmbogăţesc deoarece bat palma cu patronatele pentru a nu incita muncitorii la manifestaţii cu tema îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi mai mereu negociează creşteri salariale infime. Românului nu-i pasă decât de BANI, iar dacă acesta vine, nu mai contează nimic. De asemena, nimeni nu are curajul să treacă peste autoritatea pe care o are un lider de sindicat. Cum să te trezeşti în afara sindicatului, să lupţi pentru ceva ce ţi-ar putea salva viaţa? (vezi minerii). Dacă ieşi din sindicat nu mai beneficiezi de avantaje, nu ţi se mai măreşte leafa! RAHAT. Leafa se măreşte la toţi! Aşa trebuie, aşa e normal, indiferent că faci parte, sau nu, din sindicat!
Pe stundeţi, pe de alta parte, la noi, nu îi vezi niciodată în stradă! Îi auzi pe toţi că sunt nemulţumiţi de faptul că plătesc doua-trei mii de lei, pe an, la facultate pentru nimic. Cu toţii sunt nemulţumiţi de sistemul de învăţământ universitar, materii învechite, date depăşite, cărţi obligatorii, profesori ignoranţi, dispreţuitori, distanţi, indiferenţi şi abuziv, care transformă instituţiile de învăţământ în afaceri proprii, de cele mai multe ori, foarte profitabile. Şi daca este nemulţumit, îl vezi în stradă, în faţa facultăţii cu o pancardă? Îl vezi protestânt? Îl vezi încercând să convingă câţiva colegi, să i se alăture? NU! De ce? Deoarece se teme de repercursiuni. E normal să îţi ceri drepturile, e normal să ceri să nu fi abuzat, să nu fi ţinut sub talpă, umilit, ameninţat şi santajat. E absolut normal să încerci să lupţi împotriva celor care fac asta. Dar în România, nu e normal! De ce?(chiar trebuie să îţi dau detalii?) Deoarece poţi să o păţeşti. Lumea se teme, de a nu suporta consecinţele unei astfel de atitudini. A sfida sistemul şi a lupta împotriva lui înseamnă sinucidere pe plan profesional sau educaţional. Studenţii au impresia că dacă sfidează un profesor, daca îl acuză de nerespectarea regulamentului moral şi de încălcarea drepturilor şi atribuţiilor profesorale, nu îşi vor încheia studiile cu diploma de absolvire. Profesorul “individ” va face tot posibilul să pedepsească studentul şi, din păcate, are toate posibilităţile şi şansele să o facă. E adevărat, daca te pui cu un profesor şansele sunt extrem de mari să pierzi bătălia. Dar nu trebuie să fie aşa! În orice societate unde există diferenţe între clase sociale, clasa care conduce (de obicei minoritară), se teme de o revolta clasei care este condusă (de regulă, majoritară). Noi, românii, însa nu avem curajul să ne manifestăm ca o forţă majoritară şi unită. Suntem dezbinaţi şi individualişti, egoişti! Poate într-o zi, nepoţii noştrii vor avea curajul să militeze împotriva sistemului bolnav de abuz şi corupţie. Pe moment, mă îndoiesc că cineva are curajul să conducă manifestaţii studeţeşti. Cine are curajul să se sacrifice pentru un viitor mai bun al stundeţilor, a copiilor României? Şi cine are curajul să i se alăture?

Hossu Tudor