Clujul din perspectivă istorică

Nu multe localităţi din România îşi pot etala la actele de identitate o vârstă onorabilă şi un trecut milenar. Tocmai de aceea locuitorii urbei de pe Someş, concitadinii noştri clujeni, au un motiv în plus să se considere norocoşi şi să-şi afirme cu mândrie nedisimulată o atare descendenţă venerabilă. Oraşul Cluj-Napoca împreună cu împrejurimile sale se găseşte pe o străveche vatră de locuire atestată cu multe mii de ani înainte de vremurile noastre, vechime confirmată prin cercetările arheologice desfăşurate în ultimele două secole. Oraşul a luat naştere şi s-a dezvoltat pe una din principalele axe de comunicare ce a legat din antichitate Vestul Europei de Răsăritul şi Sudul Europei. Prima aşezare mai importantă pe aceste locuri a fost întemeiată de daci sub numele de Napuca (Napoca). Din păcate, după cucerirea Daciei (106 d.Chr.), romanii biruitori au distrus şi desfiinţat vechea Napuca şi au pus bazele unei alte aşezări pe malul drept al Someşului Mic, cam în zona centrală a oraşului de astăzi, aşezare pe care au denumit-o Napoca, preluând denumirea anterioară dacică, cu o mică modificare fonetică. Era şi acest gest un semn al dorinţei învingătorilor romani de a trăi şi coabita paşnic cu autohtonii, cu care să construiască împreună o nouă civilizaţie. În timpul împăratului Traian, aşezarea urbană Napoca a cunoscut o înflorire social-economică si politică remarcabilă, fapt care l-a determinat pe împăratul Hadrian, succesorul lui Traian, să confere localităţii statutul de municipium, în anul 118-119. Ceva mai târziu, pe timpul împăratului Marcus Aurelius, municipiul Napoca a fost ridicat la rangul de colonia, cel mai înalt statut urban din Imperiul roman, astfel că locuitorii săi s-au bucurat de drepturi şi importante avantaje materiale. Prin urmare, Napoca si zona din jur s-au dezvoltat în mod deosebit datorită poziţiei avantajoase pe care o deţinea, la intersecţia mai multor drumuri de legătură şi comerciale. De altfel, în epocile istorice următoare, poziţia geografică privilegiată, la întâlnirea mai multor căi de comunicaţie şi economice, a jucat un rol important în consolidarea poziţiei strategice, comerciale şi spirituale a zonei Clujului în această parte a Europei.
În perioada stăpânirii romane, cultura materială şi spirituală a coloniştilor romani s-a împletit cu modul de viaţă al populaţiei majoritare dacice, influenţându-l puternic, ceea ce a dus la romanizarea treptată a autohtonilor care şi-au însuşit limba latină şi au adoptat civilizaţia romană. Aceste elemente de civilizaţie au asigurat aici, după retragerea armatelor şi a oficialităţilor romane din Dacia în timpul împăratului Aurelian (271 e.n.) continuitatea de viaţă a unei populaţii deplin romanizate, daco-romane, care a reprezentat matricea etnică a poporului român. Mult mai târziu, fortificaţia de la Cluj-Mănăştur a făcut parte din sistemul de aşezări fortificate aparţinând formaţiunii politice condusă de românul Gelu, amintit la cumpăna secolelor IX-X în izvoarele narative maghiare. După înfrângerea lui Gelu, părţile din vestul Transilvaniei, printre care şi regiunea Clujului de astăzi, au intrat, la fel ca restul teritoriului intracarpatic, sub stăpânirea regatului ungar, în anul 1213 fiind amintită Cetatea Regală Castrum Cluj. Aşezarea din preajma cetăţii a crescut în urma colonizării germane, proces care a început la sfârşitul secolului al XII-lea şi a continuat în secolul următor. Dezvoltarea paşnică a Clujului în secolul al XIII-lea a fost întreruptă însă în mod violent de invazia tătarilor în anul 1241, care au cucerit cetatea, iar locuitorii au fost ucişi sau luaţi în robie. Evident, cetatea a suferit daune serioase, importanţa ei militară scăzând considerabil, în deceniile următoare, Clujul dezvoltându-se de acum mai mult ca o aşezare cu caracter agricol, fiind amintit în acte ca sat (villa). Această aşezare, apărută concomitent sau chiar mai devreme decât cetatea, dar fără a fi identică cu ea, a sporit ca număr de locuitori de pe urma colonizării germane din secolul al XIII-lea şi a înmulţirii fireşti a populaţiei prin mecanismele proprii demografiei. Iată deci că la începuturile Clujului medieval, alături de populaţia românească autohtonă, maghiarii şi mai cu seamă germanii şi-au adus o contribuţie importantă.
La fel ca multe alte aşezări ale vremii, şi Clujul a ajuns, împreună cu o parte din împrejurimile lui, sub jurisdicţie episcopală, până în anul 1313 fiind considerat în continuare un sat. Într-adevăr, la începutul secolului al XIV-lea, agricultura continua să constituie principala ramură de activitate a clujenilor, dar o parte semnificativă a populaţiei (mai cu seamă saşii) s-a dedicat meşteşugurilor şi comerţului, taxele şi vămile plătite de ei devenind o sursă de venituri importantă pentru curtea regală maghiară. Regele Carol Robert la 19 august 1316, a emis un document prin care acorda privilegii speciale clujenilor şi îi elibera de sub stăpânirea episcopală. Prin acest act Clujul este ridicat la rang de oraş (civitas), ceea ce însemna un început de drept de autoadministrare pe plan economic, juridic şi bisericesc, reglementând, totodată, obligaţiile militare ale locuitorilor. Astfel, privilegiul regal din anul 1316 reprezintă unul din actele importante pentru istoria oraşului feudal Cluj, în curs de formare.
În cetate s-a dezvoltat şi viaţa culturală şi artistică, la sfârşitul secolului al XIV-lea fiind celebri sculptorii Martin şi Gheorghe din Cluj, care în 1373 au executat la Praga pentru regele-împărat Carol al IV-lea de Luxemburg, statuia Sfântului Gheorghe, monument ce se ridica la nivelul standardelor europene ale vremii. Statuia celor doi frati clujeni se încadrează printre lucrările de gen care vestesc sculptura Renaşterii pe plan european (aşa după cum se ştie, o copie târzie a statuii de la Praga se află la Cluj-Napoca pe actuala str. M. Kogălniceanu). De asemenea, o primă atestare despre începuturile învăţământului public din Cluj (şcoala orăşenească) datează din anul 1409, atunci fiind amintit "Caspar notarius et rector scholarum". Concomitent, în cetatea Clujului funcţiona o şcoală confesională (evident catolică), la care aveau acces nu numai locuitorii oraşului ci şi tineri din alte părţi ale Transilvaniei.
Regele Matia Corvin, care se pare că s-a născut în oraşul nostru în casa care azi îi poartă numele, a emis între 1458-1490 un număr de 41 de privilegii acordate localităţii, în urma cărora Clujul a devenit un important centru meşteşugăresc, şi a jucat un rol tot mai însemnat în producţia de bunuri de consum şi în comerţul european pe axa Est-Vest. O importantă parte a populaţiei cetăţii se ocupa la vremea respectivă cu cultivarea viţei de vie şi cu valorificarea vinului. Regele Matia Corvin, în 1458, a interzis ca pe piaţa Clujului să fie adus vin din alte părţi, dorind prin această măsură să protejeze producţia locală. Trebuie menţionat şi faptul că localitatea Cluj avea drept de a organiza târg naţional de două ori pe an: în cea de-a doua duminică după Paşte şi la 5 noiembrie, precum şi târguri săptămânale în fiecare zi de luni până joi.
Oraşul nostru se leagă, cum altfel, şi de personalitatea marelui voievod unificator Mihai Viteazul. După înfrângerea lui la Mirăslău, nobilimea maghiară din Cluj s-a răzbunat cumplit pe oamenii lui Mihai Viteazul (căpitanul Baba Novac si alţii au fost prinşi şi arşi de vii, în piaţa Clujului, la 5 februarie 1601, punându-i apoi în ţepe pe drumul Feleacului, aproximativ în faţa Bastionului Croitorilor. Ca urmare a luptei de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul s-a întors victorios la Cluj cu armata sa şi cu generalul Basta, unde a stat câteva zile, între 11 şi 16 august. În memoria bravului şi credinciosului ostaş care a fost Baba Novac, domnul Mihai a pus un drapel mare pe locul unde a fost tras în ţeapă.
În sec. XVII în cetatea Clujului s-au aşezat şi şi-au cumpărat case negustori greci şi români veniţi din Principatele Române. Înrudirile dintre boierimea Principatelor Române şi nobilimea din Ardeal au continuat, documentele atestând faptul că fete de boieri români şi de nobili unguri, dar şi băieţi, treceau prin căsătorie dintr-o ţară în alta. Un caz celebru, legat de oraşul Cluj este şi fata postelnicului Preda din Ţara Românească, Stanca. Logodită cu un nobil din familia Bethlen, pe care părăsindu-l s-a măritat cu alt nobil de condiţie mai modestă, dar influent, Székely Lászlo, Stanca a rămas văduvă, în împrejurări necunoscute, iar la finele veacului XVII o întâlnim în acte ca soţie a unui personaj important din istoria Ardealului: Stephan Haller. În vremea când Stanca era căsătorită cu acest nobil sas, la 15 septembrie 1699, ea a dăruit o sumă de 566 florini bisericii şi şcolii calvine din Cluj, biserica maghiară de pe str. M. Kogălniceanu fiind reparată pe banii ei. Elementul românesc în Cluj se înmulţeşte în secolul XVII şi în cel următor, dar preot şi biserică n-aveau în cetate fiindcă ortodocşilor nu li s-a permis să-şi construiască biserică de piatră, ei aparţinând în cele bisericeşti de preotul din Cluj-Mănăştur. Companiile de negustori "greci" (români macedoneni, dar şi greci) au pătruns în Cluj mai cu seamă după ce Habsburgii au ocupat la sfârşitul veacului al XVII-lea Ardealul şi aveau nevoie de cât mai mulţi bani pentru scopurile militare şi culturale. Negustorii "greci", care plăteau taxe considerabile erau primiţi în cetăţi şi oraşe chiar şi fără acordul nobilimii maghiare sau al patriciatului săsesc. Citadela de pe Cetăţuie, s-a construit începând cu anul 1716, pentru încartiruirea armatei austriece şi supravegherea cetăţii, fiind distruse o bună parte din viile cetăţenilor ceea ce a produs numeroase nemulţumiri. Habsburgii au încercat să atragă de partea lor oraşul şi să le cultive orgoliul, sediul Guberniului Transilvaniei aflându-se la Cluj între anii 1695-1696, 1719-1732 şi pentru o vreme mai îndelungată începând cu anul 1790, când Clujul a devenit capitala Ardealului, având pe atunci o populaţie de circa 11.000 locuitori. S-au construit o seamă de palate şi clădiri în stil baroc, reprezentativ fiind Palatul Banffy, actualmente sediul Muzeului de artă. Modernizarea oraşului devine încet, încet o realitate. În 1791 s-a început pietruirea străzilor, în 1798 s-a hotărât sistematizarea oraşului prevăzându-se ca orice construcţie nouă să fie obligată să aibă aprobarea consiliului orăşenesc. În 1792 a avut loc primul spectacol de teatru, reprezentaţiile teatrale permanentizându-se; în 1821 s-a construit clădirea teatrului orăşenesc, pe locul ei construindu-se în sec. XX Casa Universitarilor de azi. În 1827 s-a introdus iluminatul public pe timpul nopţii pe străzile oraşului, iar în 1828 s-a deschis primul Casino, cu întâniri literare, discuţii politice, artistice. La Liceul Piarist (vizavi de Universitatea “BabeşBolyai”) au învăţat nume ilustre ale românilor şi maghiarilor din Transilvania, între care şi simbolul revoluţiei paşoptiste româneşti, Avram Iancu.
Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania a lăsat urme adânci în relaţiile dintre români şi maghiari. Aici, la 28 martie 1848, s-a elaborat o petitie-manifest prin care se cereau recâştigarea libertăţii, egalităţii şi drepturi naţionale pentru români. Clujul, a devenit însă, la un moment dat, centrul reacţiunii nobiliare maghiare, prefectul Alexandru Bătrâneanu, tribunii Vasile Simonis şi Vasile Turcu, fiind executaţi de "Tribunalul de sânge" al revoluţiei maghiare, în hotarul localităţii Someşeni. La 11 mai 1849, din ordinul aceluiaşi "Tribunal" din Cluj este executat la poarta de nord a fortăreţei de pe Cetăţuie, eruditul profesor sas Stefan Ludwig Roth. În momentul de răscruce a revolutiei din 1848-1849, Clujul a adăpostit tratativele lui Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, duse cu oficialităţile revoluţionare ungare pentru împăcarea revoluţiei maghiare (în frunte cu Kossuth Lajos) şi cea română (condusă de Avram Iancu). Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac au ajuns la 19 iulie 1849 la Cluj, fiind cazaţi la hotelul "Biasini" (pe str. Avram Iancu la intersecţia cu str. Universităţii), acolo unde fusese adăpostit şi poetul revoluţionar maghiar Petöfi Sándor, în periplul său transilvănean. Pentru împăcarea celor două revoluţii era însă prea târziu. După înfrângerea revoluţiei, Clujul şi-a pierdut din importanţa politică, capitala principatului fiind mutată la Sibiu, iar după 1867 când Transilvania a fost anexată Ungariei prin pactul dualist din 1867, Clujul cunoaşte pentru câteva decenii o perioadă de decădere politică şi economică. Trebuie amintit şi faptul că în clădirea “Reduta” de pe str. Memorandului (actualmente sediul Muzeului Etnografic), fost han şi loc de întrunire al Dietei Transilvaniei în câteva rânduri, s-a desfăşurat în mai 1894 celebrul process al memorandiştilor, în urma căruia mai mulţi fruntaşi ai românilor transilvăneni au fost condamnaţi la închisoare pentru curajul de a fi cerut drepturi pe seama naţiunii române din Transilvania.
După Unirea Transilvaniei cu România în anul 1918, pentru oraşul Cluj s-a deschis o nouă etapă de dezvoltare remarcabilă. Clujul devine în perioada interbelică sediul unor importante unităţi de învăţământ mediu şi superior (în 1919 s-a înfiinţat Universitatea românească), iar instituţiile spirituale, de cultură şi artă s-au imps pe plan naţional şi european. Şi din punct de vedere demografic oraşul începe să aibă o structură mai adecvată compoziţiei populaţiei din arealul învecinat sau conformă ponderii etniilor de bază la nivelul întregii Transilvanii. Creşte treptat numărul românilor, iar după al doilea război mondial se ajunge la inversarea proporţiei între români şi maghiari, în ultimele cinci decenii românii rămânând etnia majoritară, aşa cum era şi firesc într-o provincie unde elemental românesc autohton a deţinut de mai bine de un mileniu supremaţia din punct de vedere numeric. Oraşul Cluj s-a dezvoltat în urma proceselor de industrializare care au avut loc în secolul XX sporind nu doar populaţia ci şi infrastructura corespunzătoare, ceea ce a determinat şi o schimbare vizibilă a ambientului arhitectural. Numeroase clădiri din zona centrală a oraşului, importante monumente de arhitectură, sunt mărturii elocvente ale înfloririi economice şi culturale din oraşul de pe Someş în cursul secolului recent încheiat, la care se adaugă văzând cu ochii noi clădiri din sticlă şi beton armat care de cele mai multe ori se încadrează firesc şi completează zestrea urbanistică a Clujului.

Propuneri de valorificare a potenţialului istoric al Clujului

Date fiind trecutul milenar al oraşului, credem că se impune organizarea unei ample serbări anuale sub semnul “Zilele municipiului Cluj-Napoca”, care să dureze o săptămână şi care să fie plasată anual primăvara, în săptămâna cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe (patronul oraşului) de la 23 aprilie. Prin atare manifestare se poate valorifica plenar tradiţia multiculturală a oraşului. De exemplu:

Luni: Inaugurarea serbărilor; Ziua originilor dacice
Marţi: Ziua romanilor
Miercuri: Ziua românilor
Joi: Ziua maghiarilor
Vineri: Ziua germanilor
Sâmbătă: Ziua interculturalităţii (a tuturor etniilor fondatoare şi conlocuitoare ale oraşului Cluj)
Duminică: Clujul, oraş European. Închiderea serbărilor


Ca tipuri de activităţi pentru fiecare zi, se pot organiza:

-expoziţii tematice la muzeele, monumentele şi casele memoriale, la galeriile de artă etc. unde să fie valorizaţi artiştii clujeni (conscaraţi dar şi tineri ce bat la porţile afirmării)
-simpozioane ştiinţifice ale specialiştilor, studenţilor şi elevilor sub genericul “Istoria la ea acasă”, cu un grad ridicat de interactivitate
-vizionarea de filme istorice (artistice şi documentare) care să pună în valoarea şi trecutul oraşului
-parade, concursuri sportive şi scene în aer liber cu costume de epocă specifice zilei,
-concursuri culinare conform tradiţiilor multietnice ale oraşului
-serate muzicale şi spectacole de sunet şi lumină
-„Ziua porţilor deschise” fie la debut fie la închiderea serbărilor, la toate instituţiile politice, administrative şi culturale
-organizarea unui bal de caritate pentru acei cetăţeni ai Clujului defavorizaţi (fondurile adunate se donează anual unui scop bine precizat: copiii autişti, persoanele cu deficienţe psiho-motorii etc.)
-sensibilizarea agenţilor economici pentru donarea profitului dintr-o zi a acelei săptămâni a serbărilor Clujului pentru premierea unor tineri dotaţi care s-au remarcat la olimpiade naţionale, la universitate, în sport etc.

Modalităţi de mediatizare (înainte, în timpul şi după finalizarea serbărilor oraşului):

-publicitate prin mass-media şi pe internet
-bannere pe străzi, pe mijloacele de transport în comun, fluturaşi aruncaţi din elicopter etc.
-implicarea firmelor de turism locale, naţionale şi internaţionale
-emiterea de medalii comemorative şi serii filatelice
-publicarea anual a unui volum de comunicări ştiinţifice legate de istoria oraşului care în timp să constituie suportul pentru elaborarea unei monografii în câteva volume pe măsura importanţei Clujului
-pliante, afişe, fluturaşi ce se distribuie în oraş, la instituţii etc. pentru implicarea comunităţii

Bolovan Ioan

Markus Meckel, oaspete la Cluj-Napoca

După ce, în luna octombrie a anului trecut, d-na Sussane Kastner s-a întâlnit cu social democraţii ardeleni, duminică, 16 martie a.c., a sosit rândul unui alt redutabil militant de centru-stânga din Germania, să ia parte la o întrevedere cu preşedinţii PSD din Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest, dar şi cu activul de partid clujean.
Markus Meckel, teolog de profesie, fost preot evanghelic şi ministru de externe al Germaniei, este astăzi membru al Bundestagului din partea SPD, cât şi preşedintele Comitetului Politic al Adunării Parlamentare a NATO. Membru în Consiliul Director al Fundaţiei Fridrich Ebert şi politician activ implicat în procesul de unificare a Germaniei, oaspetele a purtat o discuţie, cu membrii PSD prezenţi, despre elementele cheie ale social democraţiei în contextul globalizării.
Trebuie menţionat că, în trecutul apropiat, domnia sa a susţinut procesul de aderare a României la Uniunea Europeană, iar în calitatea de expert pentru România al grupului social democrat din Legislativul german, Markus Meckel a sprijinit reformele interne ale Partidului Social Democrat. La îndemnul Internaţionalei Socialiste, acesta a precizat, la vremea aceea, că PSD-ul are două probleme: pe de o parte, partidul a ajuns în opoziţie după alegerile din 2004, iar pe de altă parte, formaţiunea trebuie să treacă printr-un proces transparent de schimbare internă. Potrivit lui Meckel, social democraţia germană „are sarcina istorică” de a ajuta modernizarea şi evoluţia partidelor social democrate din fostele ţări comuniste. „Într-adevăr, PSD trebuie să fie un partid social democrat în adevăratul sens al cuvântului, nu un partid post-comunist. Acesta este drumul care trebuie urmat, şi am văzut că d-nul Geoană doreşte să se întâmple aşa, chiar dacă vede în acelaşi timp că există lucruri care trebuie îmbunătăţite”, a conchis Meckel.
În deschiderea dezbaterii de duminică, d-nul deputat Vasile Puşcaş l-a prezentat pe invitat, precum „un om care s-a zbătut pentru social democraţie şi trăieşte pentru aceasta”, iar vicepreşedintele PSD din regiunea Nord-Vest, d-nul Ioan Rus, a subliniat faptul că „avem nevoie de acest dialog cu social democraţia germană pentru a putea aplica principiile moderne europene ale acestei doctrine şi în România”.
Markus Meckel şi-a început discursul amintind faptul că în 1971 a vizitat Clujul, iar azi, se bucură să vadă progresele făcute de urbea de la poalele Feleacului. A urmat o introducere în istoria social democraţiei germane, al cărei membru fondator este. Pe scurt, acesta a evocat, cum imediat după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, comuniştii au „confiscat” social democraţia germană, formând Partidul Socialist Unit (1946). Fuziunea a dat naştere unui semn electoral care nu reflecta deloc situaţia reală dintre cele două tabere – două mâini strânse, reprezentând „unitatea” ideologică, impusă de URSS.
Ţinând cont de profesia invitatului, acesta şi-a motivat decizia de a crea un partid social democrat autentic datorită opoziţiei din RFG, care era foarte apropiată de biserica protestantă, dar şi datorită faptului că politicul trebuie să se ocupe de partea mai neajutorată a societăţii. Cât despre aderarea la doctrina de centru-stânga, Meckel s-a arătat sceptic privind sintagma „creştin” în denumirea ideologiei de la polul opus al social democraţiei. „Este dificil să numeşti un partid creştin, pentru că toate partidele democrate sunt creştine” a motivat deputatul german.
Revenind la rădăciniile social democraţiei, vorbitorul a amintit că, în secolul XIX-lea, principiile acesteia au făcut din om un subiect al politicului şi nu o unealtă, lucru care a determinat introducerea dreptului la educaţiei în programul doctrinar. Odată ce societatea va fi educată, aceasta va lupta pentru drepturile ei, iar organizaţiile social democrate, care se caracterizează printr-o deschidere faţă de comunitate, vor reflecta la nevoile umane prin încurajarea formării şi promovării opiniilor şi părerilor în rândul maselor. Pornind de la această idee, musafirul a identificat legătura dintre social democraţie şi mişcările sindicale, care au la bază aceleaşi interese sociale. În acest moment, resursa umană a sindicatelor din Germania din Est s-a redus semnificativ faţă de anii trecuţi, deoarece s-a considerat că o asemenea organizaţie este depăşită în contextul politic de astăzi, însă sindicaliştii încep să reînţeleagă că datorită structurilor organizate devin o forţă comună care-şi pot realiza obiectivele. Cu atât mai mult, misiunea mişcărilor sindicale trebuie să-i includă şi pe şomeri, deoarece şomajul a devenit o problemă majoră internaţională. Organizaţiile care apără interesele profesionale, economice, etc. ale membrilor ei, împreună cu persoanele care caută un loc de muncă, reprezintă grupul ţintă al partidelor social democrate şi are obligaţia să răspundă permanent la nevoile acestora, a concluzionat reprezentantul SPD.
Referitor la modelele social democrate, Meckel şi-a arătat simpatia faţă de sistemul scandinav unde statul pretinde taxe mari, dar benefice pentru societatea nordică. Domnia sa a precizat faptul că în Germania nu va funcţiona niciodată o astfel de structură, deoarece sistemul social democrat german este apropiat de cel spaniol, cale spre care trebuie să se îndrepte şi social democraţia românească.
Caracteristic ţărilor postcomuniste, social democraţia este slab reprezentată de intelectualitate, deoarece aceştia au avut legături ştinţifiice cu partidele comuniste, iar după căderea Cortinei de Fier s-au îndreptat mai mult spre partidele de dreapta, unde le era asigurată libertatea cuvântului.
Despre problemele politice din România, Meckel a remarcat instabilitatea. În consideraţia acestuia, o ţară aflată în tranziţie are nevoie de social democraţie, deoarece oamenii au nevoie să fie incluşi în procesul de reformă, însă PSD-ul va convinge doar prin politici credibile. Odată ajunşi la acest nivel, oamenii pot înţelege schimbarea unei poziţii doar în cazul în care situaţia o cere. Oamenii trebuie să conştientizeze că partidele social democrate ştiu să întocmească un buget, nu doar să redirecţioneze banii.
În încheiera dezbaterii referitoare la rolul social democraţiei contemporane şi viitorul acesteia în Europa, Markus Meckel a menţionat că „sunt momente în istorie, când apar ideile, iar realitatea trebuie să le urmeze”. Totodată s-a arătat interesat de modul în care PSD-ul se va pregăti pentru alegerile locale, în contextul votului uninominal.
În cursul zilei de luni, 17 martie, Meckel a susţinut o conferinţă, în Aula Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor din municipiu, despre „Viitorul Europei după Tratatul de la Lisabona”, circumscrisă în ciclul de dezbateri „Uniunea Europeană în sistemul internaţional contemporan”, organizat de Institutul de Istorie şi Filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai.
Înainte de a părăsi oraşul, politicianul german, a susţinut o conferinţă de presă la sediul PSD Cluj-Napoca. Întâlnirea cu mass-media clujeană a oferit oportunitatea abordării unor subiecte sensibile, precum Nokia, Kosovo şi drepturile minorităţilor din România. Totodată, Meckel a mărturisit că, în timpul scurtei sale vizite la Cluj, s-a întâlnit cu eurodeputatul UDMR, Csaba Sógor, şi cu europarlamentarul independent, László Tőkés.
Privind investiţia Nokia din judeţ, delegatul SPD, a acuzat interprinderea finlandeză de nerespectarea angajamentelor făcute faţă de autorităţile din Bochum, după ce a obţinut fonduri de stat. „Ceea ce s-a întâmplat la Bochum a fost că s-au obţinut, de Nokia, fonduri publice, deci subvenţii publice, iar obligaţiile care apăreau odată cu dăruirea acestora, nu au fost respecate. Nu există o opoziţie de principiu faţă de relocare, ci faţă de nerespectarea acestor obligaţii. Dar, pe de altă parte, investiţiile se fac acolo unde condiţiile-cadru sunt cele mai bune. Dacă o astfel de investiţie se face într-o ţară în curs de dezvoltare economică, cu deficite de infrastructură, ţin să vă felicit că aţi convins Nokia să vină aici. Pe lângă locuri de muncă, fabrica de la Jucu reprezintă şi siguranţa bunăstării din regiune.” Markus Meckel s-a delimitat de reacţiile politicienilor germani, care au calificat condiţiile şi forţa de muncă din Româniaca fiind inferioare celor din Germania – „ar trebui să nu mai fim invidioşi unii pe alţii, în interiorul Uniunii Europene şi să recunoaştem că ceea ce e bun pentru unii poate fi bun pentru toţi.” Cât despre repetarea incidentului de la Bochum, acesta a menţionat că nu există pârghii pe care România să le folosească pentru evitarea, pe viitor, a relocării fabricilor private, precum cea de la Jucu.
Punctul doi al conferinţei l-a reprezentat problema Kosovo, despre care el s-a declarat nemulţumit datorită faptului că Uniunea Europeană nu a adoptat o poziţie comună în privinţa recunoaşterii independenţei celui mai nou stat din lume: „Regret că România nu s-a alăturat până acum ţărilor care au recunoscut independenţa Kosovo". Social-democratul german consideră absurde acele temeri care au generat o astfel de poziţie, plecând de la ideea că independenţa Kosovo poate fi apreciată drept un precedent pentru regiuni populate de minorităţi naţionale şi care militează pentru autodeterminare. În opinia sa, nu poate fi vorba de nimic asemănător pentru că, în Kosovo, au fost epuizate toate instrumentele diplomatice înainte de a se ajunge la această soluţie. Pe de altă parte însă, el acceptă faptul că, din punct de vedere subiectiv, poziţia României, Spaniei, Ciprului sau Greciei e justificată ca onestă, dar consideră ca teamă de un precedent nu e justificată, ţinând cont de contextul istoric care a ajutat la crearea noului stat. În Kosovo, spune Markus Meckel, am avut de-a face cu „teroare, război şi genocid" şi cu „o anumită acceptanţă generală a dreptului la autodeterminare a populaţiei de acolo". Situaţia din Kosovo, insistă el, e una specială, generată de război, teroare şi dezrădăcinare provocată de statul sârb, arhitect fiind preşedintele Miloşevici, motiv pentru care a fost nevoie de intervenţia Naţiunilor Unite şi NATO. În cazul bascilor, a Ciprului de Nord sau a maghiarilor din Transilvania nu se pune problema existenţei unor epurări etnice. Singurul caz asemănător provinciei Kosovo, apreciază acesta, este situaţia din Cecenia. Întrebat de ziarişti dacă nu crede că, la un moment dat, pornind de la soluţia adoptată în Kosovo, Germania s-ar putea confrunta şi ea cu solicitări de autodeterminare din partea comunităţii turce, aşa cum se întâmplă cu reprezentanţii comunităţii maghiare din România, Markus Meckel a refuzat orice apropiere între cele două cazuri: „Sunt două chestiuni care nu pot fi comparate. Turcii din Germania reprezintă o populaţie venită prin imigraţie, pe când în cazul maghiarilor e vorba de o populaţie ce trăieşte de secole într-o anumită regiune" încheie social democratul german.
În replică, secretarul Comisiei de Afaceri Europene al Parlamentului Romaniei, deputatul PSD Vasile Puşcaş, îşi exprimă şi el regretul că Uniunea Europeană nu a putut avea o poziţie comună pe tema Kosovo. „Singurul punct comun al Uniunii Europene a fost acela de a nu avea un punct comun şi de a lăsa la latitudinea fiecarui stat adoptarea unei poziţii" a afirmat. În cazul ţării noastre, subliniază el, a primat interesul naţional. „Aşa cum ne-am bătut pentru a păstra denumirea de pălincă, la fel ne vom bate şi pentru interesul naţionţional”, explică fostul negociator şef al României cu U.E., parafrazând astfel, elogiile aduse de Markus Meckel pentru activitatea sa, depusă cu prilejul negocierilor de aderare ale ţării noastre.
România stă bine în ceea ce priveşte drepturile minorităţilor etnice şi constituie „un exemplu pentru Europa, însă niciun sistem nu e atât de perfect încât să nu poată fi îmbunătăţit”, consideră Meckel, recomandând adoptarea legii statutului minorităţiilor naţionale. De altfel, parlamentarul german, s-a arătat surprins de teama existentă faţă de autonomia culturală, afirmându-şi convingerea că prin existenţa acesteia, comunităţile minoritare pot deveni mai loiale statutului din care fac parte. „Eu cred că merită aprofundată această temă, iar abordările naţionaliste nu-şi găsesc locul. În opinia mea, cheia poate fi găsită în decodificarea trecutului comunist, inclusiv pentru minoritaţi, pentru că şi în rândul minorităţii maghiare există curente politice social-democrate, liberale sau de alt gen şi unii dintre politicieni au fost mai apropiaţi sau opuşi regimului comunist. Important, însă, e ca în aceste partide să existe pluralism politic şi democraţie internă”, finalizează Meckel.

Pop Dragoş-Şerban

S-a întors Adrian Năstase

Peste 700 de delegaţi ai Consiliului Naţional, autoritatea de conducere a PSD între Congrese, s-au reunit în data de 22 februarie, a.c., pentru a desemna noul preşedinte al acestui forum. Cei prezenţi au avut de ales între fostul premier, Adrian Năstase şi actualul deţinător al postului „de preşedinte interimar”, Dan Mircea Popescu. Ordinea de zi a Consiliului a cuprins şi luarea deciziei de introducere a unei moţiuni de cenzură, precum şi validarea ofertei electorale a partidului.
Fostul preşedinte PSD, Adrian Năstase, a reuşit să-i ridice pe participanţii în picioare la finalul unui amplu discurs pe teme politice şi de partid, în care i-a îndemnat pe colegii săi să nu se sperie de „umbra lui Traian Băsescu”. Pe de altă parte, a dorit să precizeze că are o relaţie foarte bună cu contracandidatul său la şefia Consiliului Naţional, Dan Mircea Popescu, subliniînd că:„Nu mi-am propus să candidez împotriva lui, am ştiut că postul este vacant, şi mi-am prezentat candidatura.
Rezultatul final a venit după o zi lungă şi obositoare de dezbateri şi replici, din care discursul lui Ion Iliescu s-a remarcat reuşind, oarecum, să schimbe opţiunile de vot. Preşedintele de onoare a reuşit, prin prelegerea sa, să echilibreze forţele din partid, încât niciunul dintre ceilalţi lideri nu mai au suficientă putere să se debaraseze de „înţelepciunea” lui. PSD-ul se pregăteşte de marele test – alegerile de la nivel local, unde se va vedea cine întruneşte calităţile unui lider adevărat, prin forţa şi dorinţa de a-i urma lui Ion Iliescu la conducerea partidului.
Atât oamenii de rând, cât şi membrii simpli şi cei de bază ai partidului, aveau cunoştiinte vagi depre acest organism, care suferea de un interimat cronic. Postul de preşedinte si cel de trezorier trebuia să fie ocupat încă din anul 2007. Faptul că, o lungă perioadă, Consiliul nu a fost convocat şi nu s-au putut desemna persoane competente care să ocupe, prin vot cele doua funcţii, ţine de modalitatea de funcţionare internă Partidului Social Democrat.
Susţinut de Ion Iliescu, Adrian Năstase, nu părea să-şi facă mari probleme, câştigând cursa pentru şefia Consiliului Naţional PSD, cu 418 voturi, în defavoarea contracandidatului său, Dan Mircea Popescu, care a adunat 202 voturi, în timp ce 28 de voturi au fost anulate. În funcţia de trezorier al partidului a fost ales Aristide Roibu, cu 624 de voturi „pentru” şi 39 de voturi „împotrivă”.
Consiliul Naţional PSD are atribuţii preponderent „tehnice“.Nucleul dur îl formează parlamentarii, care sunt însărcinaţi cu furnizearea informaţiilor economico-sociale din teritoriu către departamentele care au misiunea de întocmire a proiectelor politice ale partidului. Faptul că un asemenea organism a fost neglijat aproape un an întreg, fără să aibe activitate, dovedeşte dezinteresul liderului faţă de acest colectiv.
Mircea Geoană a reuşit să amâne scrutinul pentru Consiliul Naţional până în acest an, sub diferite pretexte, ceea ce a determinat avantaje şi dezavantaje pentru preşedintele PSD.
Adrian Năstase a fost ministru de Externe, premier, preşedinte al Camerei Deputaţilor şi şef de partid. Cariera lui politică a suferit un declin în urmă cu trei ani, când a pierdut toate funcţiile şi a rămas doar membru PSD, după ce, în 2006 a fost ameninţat cu excluderea din partid datorită problemelor pe care le avea cu DNA-ul. După doi ani de izolare politică, Adrian Nastase revine în prima linie a conducerii PSD, urmând să facă parte din Biroul Permanent Naţional al partidului, în calitate de preşedinte al Consiliul Naţional.
Acum, Adrian Năstase este singurul “mogul” social democrat care a deţinut funcţiile cele mai căutate, din punct de vedere politic.
Anul viitor ne asteaptă bătălia pentru Palatul Cotroceni, însă până atunci, trebuie să colaboram pentru câştigarea alegerilor la nivel local.

Baftă noilor social democraţilor intraţi în luptă!

Mihalyi Flaviu

Ce a câştigat România după vizita Preşedintelui Nicolas Sarkozy?

După trei ani împliniţi de la instaurarea, cu surle şi trâmbiţe, a guvernării „dreptăţii şi adevărului”, ce propovăduia o deschidere nemaiîntâlnită a României spre toate zările lumii, când valurile mării şi seminţiile care populează toate ţărmurile sale ne-ar fi devenit prietene, am ajuns să ne înecăm de bucuria venirii preşedintelui francez la Bucureşti. Vizita de prânz a urmaşului lui de Gaulle a fost marcată de declaraţiile comune de presă la Palatul Cotroceni şi de discursul din faţa plenului reunit al Parlamentului României. La prima alocuţiune a celor doi preşedinţi, francez şi român, am putut observa cât de departe se întinde simţul diplomatic al demnitarului român. Zâmbetele şi tusele tabagice, oricâtă simpatie ar stârni, nu se pot substitui practicii gesturilor diplomatice.
Ne-am întrebat, majoritatea celor care am urmărit şi analizat acele momente de la Cotroceni, care a fost scopul vizitei preşedintelui francez, dincolo de dejunul copios care l-a bucurat? Aparent, au lipsit raţiunile economice sau comerciale, căci, precum dorea să sublinieze biroul de presă de la Elysee, corupţia din România este prohibitivă pentru orice intenţie de investiţie serioasă în această ţară. Cu toate acestea, preşedintele român l-a asigurat pe omologul său francez că în proiectul Nabucco va fi invitată şi compania de stat Gaz de France. Apoi, locatarul de la Cotroceni s-a angajat că România ar putea să trimită în Ciad un număr de militari pentru menţinerea păcii în zonă. Oare Parlamentul a dezbătut în prealabil această chestiune? Oricum, pus pe şotii, preşedintele a intrat, câteva zile mai târziu, în rolul uimitului, declarând că el nu a fost informat despre acest angajament, al cărui autor ar fi Guvernul. Nu vreau să pun sub semnul întrebării sinceritatea preşedintelui nostru. Cert este că Franţa şi-a asigurat sprijinul extern de a participa la restabilirea ordinii într-o zonă de interes propriu.
Un alt aspect interesant al declaraţiilor de la Cotroceni l-a reprezentat mult lăudatul parteneriat strategic franco-român. Care ar fi rostul unui asemenea tip de document de politică externă între două state membre şi cu drepturi şi obligaţii egale în Uniunea Europeană?! Ne-ar putea el ajuta să ieşim din izolarea în care am reuşit să ne afundăm singuri vreme de trei ani?! Când documentul va fi pe deplin accesibil, comentariile vor putea fi mai pertinente.
Considerăm că vizita preşedintelui francez a fost mai puţin una de curtoazie, cât una de pregătire a mediului extern. Apropiatul Summit NATO, care se va desfăşura în aprilie 2008, la Bucureşti, va reprezenta o provocare pentru Franţa, cunoscute fiind aspiraţiile sale în mediul politic şi de securitate în consolidarea PESC, după ratificarea Tratatului de Reformă al UE. Evoluţiile viitoare ale scenei europene vor confirma sau infirma aceste supoziţii.
În fine, întrebarea pe care ne-o punem astăzi este: Ce a câştigat România din vizita preşedintelui Nicolas Sarkozy la Bucureşti, în februarie 2008? Se poate observa o întărire a cooperării interministeriale franco-române în cadrul viitoarelor reuniuni ale Consiliului UE? Putem vorbi de o cooperare interparlamentară în cadrul COSAC? A fost consacrat un acces mai liber şi sigur al lucrătorilor români pe piaţa muncii din Franţa, iar guvernul celei din urmă ne va sprijini în lobby-ul nostru în anticamerele altor cabinete europene pentru accesul cetăţenilor români în state precum Spania, Italia, Marea Britanie sau Germania? Cum s-a pregătit din punct de vedere diplomatic, economic şi comercial pentru vizita preşedintelui francez, dincolo de aspectele protocolare, precum dejunul sau ratificarea, în pripă, a Tratatului de Reformă al UE, fără ca acesta din urmă să fie serios şi responsabil dezbătut? Sunt prea multe întrebări şi nedumeriri privind vizita preşedintelui Nicolas Sarkozy şi, probabil, doar stiloul oferit preşedintelui francez are răspunsurile acestor întrebări...

Alexandresu Mihai