România – ţara tuturor posibilităţilor, ţara în care bogătaşii “dreptei” şi nu numai ei, se îmbogăţesc peste noapte, în timp ce mediocritatea suferă de complexul “creditelor” mici autorizate de băncile profitoare, iar săracii îşi duc traiul zilnic scotocind prin gunoaie. Aceasta este România de azi, a strămoşilor, strămoşilor unora.
Şomerii, într-un stat democratic, sunt văzuţi ca nişte “comunişti revoluţionari” aparţinând unui regim împuţit, condus într-o manieră “dictatorială” sau „supravieţuitorii” unui guvern incompetent, precum cel “al dreptei” de la începutul secolului trecut.
Marginalizarea şomerilor se datorează, pe de-o parte lor, şi pe de altă parte eşecului naţional de a-i stimula prin legi concrete care să-i sprijine, să-i pună în mişcare, profesional dacă există compatibilitate între calificarea acestuia şi domeniile de activitate, prin distribuirea lor către alte specializări, cu certificate şi diplome recunoscute, atât teoretic „cantitativ” cât şi calitativ, astfel încât prin studiile urmate să devină utili ţării, şi vice-versa.
În topul ţărilor cu numărul de tineri şomeri sub 25 de ani, România se află pe locul 2 în Europa, cu 20,7% şomeri. În S.U.A., somajul, în ceea ce priveşte populaţia aflată între 18 şi 65 de ani, este estimat la 4,7%.
Prin politica derulată de “dreapta”, se exagerează cu privire la resursele deţinute de ţara noastră, fie nu se cheltuiesc, fie că se cheltuiesc imprudent şi fără acoperabilitate, în interesul, cât şi în dezinteresul populaţiei.
În practică, nu se oferă populaţiei active, ţinând cont de media de vârstă care se confruntă deficitar, atât financiar, cultural, cât şi calificativ, care să fie în permanentă conectare cu ceea ce oferă şi cere piaţa de muncă actuală în ţara noastră. Sistemul românesc “cultural” este prezent într-o formă deplorabilă, şi anume de “îngrăşare” cantitativă instituţional, pe zi ce trece. În alte ţări “îngrăşarea” este la nivel calitativ, nu superior învăţământului nostru ci doar sistemului prezent în ţări ca, S.U.A., Franţa, Anglia, Germania şi altele.
Grosolan vorbind, în şcolile de arte şi meserii, se duc doar cei slab pregătiţi. România pierde “materia cenuşie” în domeniile practice şi tehnice pentru a produce talente, şi cu aceasta ocazie, prin carierele care sunt prost distribuite celor fără calităţi, deasemenea creşte numărul celor care nu au înclinaţii “deoveditoare” în domenii de activităţi care nu nicio legătură cu studiile cerute, şi astfel retribuţia acestora este peste media normală, crescând ilogic cu 150÷200% (de exemplu, un muncitor-strungar de meserie are un salar de 800 lei, în mană, iar un director general/executiv excelează “financiar” între 350÷400 lei). De ce? Pentru că în România, totul se rezumă la a închide gura şi la a suporta, aşadar, daca nu-ţi convine eşti liber de contract. Aici, unele concerne care cer firmelor de recrutare de personal să caute oameni cu pregătire profesională excelentă (cu experienţă, cât mai multe limbi străine cunoscute, etc...) pentru anumite posturi, cum ar fi cele de clasă medie sau superioară, fie că sunt muncitori sau ingineri, ei sunt acei care suportă “imposibilităţile” de realizare profesională, pentru că p.c.r.-ul este cel care decide cine rămâne şi cine pleacă. România mai are de învăţat ce înseamnă politica democraţiei financiare şi să ofere populaţiei traiul decent lunar. Tinerii de azi pot să spere că într-o bună zi, un alt “escu” se va gândi la ei.
Taxele şi impozitele în ţara noastră sunt mari, în raport cu câştigurile de care avem parte unii dintre noi, fie că este vorba de o slujbă la stat sau în cadrul unei companii private.
În luna decembrie 2007 a fost dat societăţii civile un studiu realizat în 178 de ţări de către compania de consultanţă şi audit PricewaterhouseCoopers (PwC) şi Banca Mondială, potrivit căruia, în U.E., dar în special “În România, dintre cele 96 de taxe, 60 sunt în domeniul forţei de muncă, într-un an o companie fiind obligată să realizeze câte 12 plăţi pentru fiecare din domenii precum contribuţia la asigurări sociale, contribuţia la asigurările de sănătate, şomaj, fondul privind riscul de accidente şi pentru inspecţia în muncă”.
Deasemenea, în studiu se mai arată că „Numărul taxelor solicitate în România este mai mare decât în orice alt stat din Uniunea Europeană, diferenţa fiind foarte mare. Locul doi în Uniunea Europeană în funcţie de acest criteriu este ocupat de Polonia, care percepe anual un număr de circa 40 de taxe, mai puţin de jumătate din nivelul din România“.
Fără menajamente, din studiu, se deduce că orice companie din România are de plătit 96 de taxe şi impozite pe an, situaţie care a adus ţara noastră pe primul loc în Uniunea Europeană şi pe locul al patrulea în clasamentul mondial în ceea ce priveşte numărul contribuţiilor fiscale, mai pot să observ, faptul că, ţara noastră a urcat o poziţie în clasament faţă de ediţia din anul 2006, când numărul taxelor identificate de autorii studiului s-a ridicat la 89. Aşadar, România înregistrează un nivel de peste două ori mai mare decât cel din alte state europene, precum Polonia sau Slovacia.
Studiul mai precizează, că şi alte taxe pentru companiile din România sunt percepute pentru urbanism, mediu, timbru şi combustibil - câte una pe an - şi câte patru pentru teren, autovehicule, clădiri şi pentru veniturile companiei.
România este campioana inegalabilă la taxe şi impozite. Se vede clar, cu ochiul liber, că ne-am făcut de ruşine între toate statele membre ale U.E. şi cu regret spun că, în prima lună a lui 2008, la un an de la integrarea în Uniunea Europeană, România va trebui să-şi numere punctele negre pe care le va strânge de la colegii din U.E. Ţara noastră este un “hârb necivilizat” al societăţii “civilizate” în care nu ştim decât să ne lăudăm şi să minţim cu neruşinare.
Se mai arată în raportul "Paying Taxes 2008", ca în anul 2007, pe primele trei poziţii în lume se află, faţa de România, Belarus - cu 124 de taxe, Uzbekistan - cu 118 şi Ucraina - cu 99, iar anul trecut numărul taxelor identificate de autorii studiului s-a ridicat la 89. Autorii studiului precizează că, deşi în România şi Ucraina a fost introdusă taxa unică de impozitare, numărul mare al celorlalte taxe percepute în aceste ţări diminuează beneficiile acestui sistem de impozitare.
În celelalte state din U.E., numărul taxelor este mai mic de 30 pe an. Astfel, printre cele mai multe taxe mai sunt percepute în Slovacia - circa 30, în Lituania, Ungaria şi Franţa - puţin peste 20. La polul opus României se află Suedia, unde se plătesc doar 2 impozite, în Letonia - 7, Portugalia, Spania şi Marea Britanie - câte 8. La stabilirea numărului taxelor plătite de o companie într-un an autorii studiului au luat în calcul frecvenţa cu care sunt achitate taxele directe şi indirecte, aceasta putând fi de 12 ori, patru ori sau o dată pe an. De exemplu, în cazul contribuţiilor sociale şi al taxei pe valoare adaugată (T.V.A.), numărul plăţilor efectuate pe an este 12 în fiecare caz, în timp ce pentru taxe precum impozitul pe teren, pe clădiri şi pe profit frecvenţa este de patru ori pe an, pentru fiecare.
Dacă la numărul de impozite suntem printre primii, nu acelaşi lucru putem spune despre ponderea în profit a acestora. Din acest punct de vedere, România se află pe poziţia 107 în lume cu o cotă de 46.9%, şi pe locul 11 în U.E. Principalele impozite, aferente forţei de muncă, ajung la 34.4% din profit, în timp ce taxele pe venit au o pondere de 10.4%.
Deci, pot afirma că suntem “codaşii” binelui şi “campionii” răului. Aşadar, ca o paranteză să zicem că e ok, faptul că guvernul a aprobat programul de trecere la moneda unică, euro, la începutul anului 2014.
Şomerii, într-un stat democratic, sunt văzuţi ca nişte “comunişti revoluţionari” aparţinând unui regim împuţit, condus într-o manieră “dictatorială” sau „supravieţuitorii” unui guvern incompetent, precum cel “al dreptei” de la începutul secolului trecut.
Marginalizarea şomerilor se datorează, pe de-o parte lor, şi pe de altă parte eşecului naţional de a-i stimula prin legi concrete care să-i sprijine, să-i pună în mişcare, profesional dacă există compatibilitate între calificarea acestuia şi domeniile de activitate, prin distribuirea lor către alte specializări, cu certificate şi diplome recunoscute, atât teoretic „cantitativ” cât şi calitativ, astfel încât prin studiile urmate să devină utili ţării, şi vice-versa.
În topul ţărilor cu numărul de tineri şomeri sub 25 de ani, România se află pe locul 2 în Europa, cu 20,7% şomeri. În S.U.A., somajul, în ceea ce priveşte populaţia aflată între 18 şi 65 de ani, este estimat la 4,7%.
Prin politica derulată de “dreapta”, se exagerează cu privire la resursele deţinute de ţara noastră, fie nu se cheltuiesc, fie că se cheltuiesc imprudent şi fără acoperabilitate, în interesul, cât şi în dezinteresul populaţiei.
În practică, nu se oferă populaţiei active, ţinând cont de media de vârstă care se confruntă deficitar, atât financiar, cultural, cât şi calificativ, care să fie în permanentă conectare cu ceea ce oferă şi cere piaţa de muncă actuală în ţara noastră. Sistemul românesc “cultural” este prezent într-o formă deplorabilă, şi anume de “îngrăşare” cantitativă instituţional, pe zi ce trece. În alte ţări “îngrăşarea” este la nivel calitativ, nu superior învăţământului nostru ci doar sistemului prezent în ţări ca, S.U.A., Franţa, Anglia, Germania şi altele.
Grosolan vorbind, în şcolile de arte şi meserii, se duc doar cei slab pregătiţi. România pierde “materia cenuşie” în domeniile practice şi tehnice pentru a produce talente, şi cu aceasta ocazie, prin carierele care sunt prost distribuite celor fără calităţi, deasemenea creşte numărul celor care nu au înclinaţii “deoveditoare” în domenii de activităţi care nu nicio legătură cu studiile cerute, şi astfel retribuţia acestora este peste media normală, crescând ilogic cu 150÷200% (de exemplu, un muncitor-strungar de meserie are un salar de 800 lei, în mană, iar un director general/executiv excelează “financiar” între 350÷400 lei). De ce? Pentru că în România, totul se rezumă la a închide gura şi la a suporta, aşadar, daca nu-ţi convine eşti liber de contract. Aici, unele concerne care cer firmelor de recrutare de personal să caute oameni cu pregătire profesională excelentă (cu experienţă, cât mai multe limbi străine cunoscute, etc...) pentru anumite posturi, cum ar fi cele de clasă medie sau superioară, fie că sunt muncitori sau ingineri, ei sunt acei care suportă “imposibilităţile” de realizare profesională, pentru că p.c.r.-ul este cel care decide cine rămâne şi cine pleacă. România mai are de învăţat ce înseamnă politica democraţiei financiare şi să ofere populaţiei traiul decent lunar. Tinerii de azi pot să spere că într-o bună zi, un alt “escu” se va gândi la ei.
Taxele şi impozitele în ţara noastră sunt mari, în raport cu câştigurile de care avem parte unii dintre noi, fie că este vorba de o slujbă la stat sau în cadrul unei companii private.
În luna decembrie 2007 a fost dat societăţii civile un studiu realizat în 178 de ţări de către compania de consultanţă şi audit PricewaterhouseCoopers (PwC) şi Banca Mondială, potrivit căruia, în U.E., dar în special “În România, dintre cele 96 de taxe, 60 sunt în domeniul forţei de muncă, într-un an o companie fiind obligată să realizeze câte 12 plăţi pentru fiecare din domenii precum contribuţia la asigurări sociale, contribuţia la asigurările de sănătate, şomaj, fondul privind riscul de accidente şi pentru inspecţia în muncă”.
Deasemenea, în studiu se mai arată că „Numărul taxelor solicitate în România este mai mare decât în orice alt stat din Uniunea Europeană, diferenţa fiind foarte mare. Locul doi în Uniunea Europeană în funcţie de acest criteriu este ocupat de Polonia, care percepe anual un număr de circa 40 de taxe, mai puţin de jumătate din nivelul din România“.
Fără menajamente, din studiu, se deduce că orice companie din România are de plătit 96 de taxe şi impozite pe an, situaţie care a adus ţara noastră pe primul loc în Uniunea Europeană şi pe locul al patrulea în clasamentul mondial în ceea ce priveşte numărul contribuţiilor fiscale, mai pot să observ, faptul că, ţara noastră a urcat o poziţie în clasament faţă de ediţia din anul 2006, când numărul taxelor identificate de autorii studiului s-a ridicat la 89. Aşadar, România înregistrează un nivel de peste două ori mai mare decât cel din alte state europene, precum Polonia sau Slovacia.
Studiul mai precizează, că şi alte taxe pentru companiile din România sunt percepute pentru urbanism, mediu, timbru şi combustibil - câte una pe an - şi câte patru pentru teren, autovehicule, clădiri şi pentru veniturile companiei.
România este campioana inegalabilă la taxe şi impozite. Se vede clar, cu ochiul liber, că ne-am făcut de ruşine între toate statele membre ale U.E. şi cu regret spun că, în prima lună a lui 2008, la un an de la integrarea în Uniunea Europeană, România va trebui să-şi numere punctele negre pe care le va strânge de la colegii din U.E. Ţara noastră este un “hârb necivilizat” al societăţii “civilizate” în care nu ştim decât să ne lăudăm şi să minţim cu neruşinare.
Se mai arată în raportul "Paying Taxes 2008", ca în anul 2007, pe primele trei poziţii în lume se află, faţa de România, Belarus - cu 124 de taxe, Uzbekistan - cu 118 şi Ucraina - cu 99, iar anul trecut numărul taxelor identificate de autorii studiului s-a ridicat la 89. Autorii studiului precizează că, deşi în România şi Ucraina a fost introdusă taxa unică de impozitare, numărul mare al celorlalte taxe percepute în aceste ţări diminuează beneficiile acestui sistem de impozitare.
În celelalte state din U.E., numărul taxelor este mai mic de 30 pe an. Astfel, printre cele mai multe taxe mai sunt percepute în Slovacia - circa 30, în Lituania, Ungaria şi Franţa - puţin peste 20. La polul opus României se află Suedia, unde se plătesc doar 2 impozite, în Letonia - 7, Portugalia, Spania şi Marea Britanie - câte 8. La stabilirea numărului taxelor plătite de o companie într-un an autorii studiului au luat în calcul frecvenţa cu care sunt achitate taxele directe şi indirecte, aceasta putând fi de 12 ori, patru ori sau o dată pe an. De exemplu, în cazul contribuţiilor sociale şi al taxei pe valoare adaugată (T.V.A.), numărul plăţilor efectuate pe an este 12 în fiecare caz, în timp ce pentru taxe precum impozitul pe teren, pe clădiri şi pe profit frecvenţa este de patru ori pe an, pentru fiecare.
Dacă la numărul de impozite suntem printre primii, nu acelaşi lucru putem spune despre ponderea în profit a acestora. Din acest punct de vedere, România se află pe poziţia 107 în lume cu o cotă de 46.9%, şi pe locul 11 în U.E. Principalele impozite, aferente forţei de muncă, ajung la 34.4% din profit, în timp ce taxele pe venit au o pondere de 10.4%.
Deci, pot afirma că suntem “codaşii” binelui şi “campionii” răului. Aşadar, ca o paranteză să zicem că e ok, faptul că guvernul a aprobat programul de trecere la moneda unică, euro, la începutul anului 2014.
Mihalyi Flaviu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu