Intenţionam să încep aceste rânduri cu celebra definiţie dată politicianismului, de Constantin Rădulescu-Motru, în 1904, pentru a comenta viaţa politică din România de astăzi. Gândindu-mă mai mult asupra subiectului, mi-am dat seama că termenul utilizat de Motru pentru a critica lumea politică din vremea sa, astăzi a devenit perimat. Nu mai putem vorbi despre politicianism astăzi în România, şi aceasta nu pentru că avem o clasă politică mai bine selectată sau pentru că responsabilitatea vorbelor şi a faptelor este atât de mare încât aş jigni oamenii politici români contemporani. Nu mai putem vorbi despre politicianism astăzi pentru că nu mai avem la ce să îl raportăm. De mai bine de trei ani, în România nu mai există viaţă politică. Tot ce se întâmplă în sediile unde până mai odinioară funcţionau Preşedinţia României, Guvernul României, Parlamentul României sunt doar tresăriri ale unor oameni debusolaţi. Nimic nu ne mai arată că există viaţă politică. Sunt doar persoane care au răguşit strigând că luptă împotriva corupţiei, şi neagă vehement acest merit celeilalte părţi. Sunt doar persoane care nu obosesc să se privească în oglindă şi să repete că odată cu ei a început adevărata modernizare a României. Sunt doar persoane care îşi construiesc castele de nisip din iluzia că viitorul României este asigurat, că cetăţenii români sunt cei mai bine reprezentaţi. Aceasta nu este o viaţă politică!
Atunci când în decembrie 2004, arhanghelii dreptăţii şi ai adevărului descălecau la Bucureşti, România tocmai a obţinut asigurarea viitorului său în Uniunea Europeană, încheind toate capitolele negocierilor de aderare. Chiar şi atunci, un important proaspăt om de stat, ameninţa că va cere redeschiderea câtorva capitole de negociere. S-a liniştit doar după ce membri ai Comisiei Europene l-a asigurat că renegocierea acelor capitole înseamnă, implicit, pierderea avantajelor obţinute, cu greu, de România. Mai târziu am putut sesiza că nu grija avantajelor era ceea ce-l măcina, ci perspectiva de a pierde ocazia de a brava cu meritele predecesorilor săi. Au urmat trei ani în care s-ar fi putut construi mult în România şi pentru România, însă nu au fost decât o sumă de oportunităţi ratate, din cauza unor orgolii neţărmurite şi nestăvilite. Partidele politice au încetat să se mai gândească la viitorul comunităţii pe care pretindeau cu atâta emfază că le reprezentau şi au preferau să îşi arunce oamenii în arena circului public. Unii mai sperau că anul 2007 va fi unul al maturizării, dar acest lucru era imposibil cât timp politicienii români nu au reuşit să depăşească nici măcar pubertatea, cu tot disconfortul pe care aceasta îl crează imaginii proprii. Au ajuns să îşi scoată la lumină unul altuia toate defectele şi păcatele trecutului. S-au ameninţat, vreme de trei ani, cu dosare, au împins în arena lor isterizată toate instituţiile care ar fi trebuit să fie reperele moralităţii pentru societate. În tot acest timp, Europa ne privea din ce în ce mai îngrozită: aceştia sunt noii noştri membrii?!
Nimeni dintre cei care se proclamau a fi oameni de stat nu a avut timp să se gândească la un proiect pentru viitorul acestei ţări. Ar fi trebuit să se elaboreze o strategie post aderare pentru România, pentru a fi definite interesele ţării ca proaspăt stat membru al Uniunii Europene. Au ratat şansa de a europeniza procedurile legislative, modul de desemnare a reprezentanţilor cetăţenilor în instituţiile naţionale şi europene. Votul uninominal a devenit un element de propagandă atât pentru putere cât şi pentru opoziţie. Totul a fost adus în derizoriu.
Mi-ar fi plăcut, ca în cei trei ani, în România să fi existat opoziţie; electoratul să fie mai mult căutat de cei care până mai ieri au condus această ţară. Aş fi preferat să văd o mai mare solidaritate în jurul unor proiecte legislative care ar fi putut să modernizeze cu adevărat viaţa politică românească. Astfel, am fi putut spune că mai există o viaţă politică, fie şi ea şubrezită. Însă ceea ce am putut sesiza a fost doar o formaţiune politică superficială şi incoerentă, care a pendulat între cei doi atomi ai vechii coaliţii dătătoare de dreptate şi adevăr, încât nimeni nu mai ştia, pe bună dreptate, unde este puterea şi unde este opoziţia. Cei care, astăzi, îşi fac un titlu de glorie din a fi lideri ai opoziţiei au preferat să se lanseze proiecte imagologice personale, pe care le-au abandonat la scurt timp. Timp de trei ani, opoziţia din România a oscilat între Generaţia 2008 (lansată în primăvara anului 2006) şi stolurile de cocori pe care le-au pierdut la primul vânt mai rece abătut asupra lor. Nu s-a crescut nimic real şi trainic, doar superficialitate şi incoerenţă. Care va fi mesajul credibil cu care se prezintă, mâine, opoziţia în faţa electoratului? Cu ce se poate justifica activitatea în cei trei ani de opoziţie? O parte dintre oamenii politici din opoziţie mai pot să afirme o colaborare strânsă şi repetată cu electoratul şi societatea civilă, o acţiune clară de interpelare a activităţii Guvernului. Ceilalţi, care au alergat doar după măriri şi glorii efemere, departe de electoratul care le-a acordat atâta încredere ce garanţie mai pot oferi? Sper că atunci când vor da ochii cu comunitatea, în 2008 şi 2009, aceşti „lideri” şi „formatori/purtători de imagine” nu vor începe să fredoneze, stingeri, celebrul cântec al lui Frank Sinatra din 1966, „Strangers in the Night”?:
Atunci când în decembrie 2004, arhanghelii dreptăţii şi ai adevărului descălecau la Bucureşti, România tocmai a obţinut asigurarea viitorului său în Uniunea Europeană, încheind toate capitolele negocierilor de aderare. Chiar şi atunci, un important proaspăt om de stat, ameninţa că va cere redeschiderea câtorva capitole de negociere. S-a liniştit doar după ce membri ai Comisiei Europene l-a asigurat că renegocierea acelor capitole înseamnă, implicit, pierderea avantajelor obţinute, cu greu, de România. Mai târziu am putut sesiza că nu grija avantajelor era ceea ce-l măcina, ci perspectiva de a pierde ocazia de a brava cu meritele predecesorilor săi. Au urmat trei ani în care s-ar fi putut construi mult în România şi pentru România, însă nu au fost decât o sumă de oportunităţi ratate, din cauza unor orgolii neţărmurite şi nestăvilite. Partidele politice au încetat să se mai gândească la viitorul comunităţii pe care pretindeau cu atâta emfază că le reprezentau şi au preferau să îşi arunce oamenii în arena circului public. Unii mai sperau că anul 2007 va fi unul al maturizării, dar acest lucru era imposibil cât timp politicienii români nu au reuşit să depăşească nici măcar pubertatea, cu tot disconfortul pe care aceasta îl crează imaginii proprii. Au ajuns să îşi scoată la lumină unul altuia toate defectele şi păcatele trecutului. S-au ameninţat, vreme de trei ani, cu dosare, au împins în arena lor isterizată toate instituţiile care ar fi trebuit să fie reperele moralităţii pentru societate. În tot acest timp, Europa ne privea din ce în ce mai îngrozită: aceştia sunt noii noştri membrii?!
Nimeni dintre cei care se proclamau a fi oameni de stat nu a avut timp să se gândească la un proiect pentru viitorul acestei ţări. Ar fi trebuit să se elaboreze o strategie post aderare pentru România, pentru a fi definite interesele ţării ca proaspăt stat membru al Uniunii Europene. Au ratat şansa de a europeniza procedurile legislative, modul de desemnare a reprezentanţilor cetăţenilor în instituţiile naţionale şi europene. Votul uninominal a devenit un element de propagandă atât pentru putere cât şi pentru opoziţie. Totul a fost adus în derizoriu.
Mi-ar fi plăcut, ca în cei trei ani, în România să fi existat opoziţie; electoratul să fie mai mult căutat de cei care până mai ieri au condus această ţară. Aş fi preferat să văd o mai mare solidaritate în jurul unor proiecte legislative care ar fi putut să modernizeze cu adevărat viaţa politică românească. Astfel, am fi putut spune că mai există o viaţă politică, fie şi ea şubrezită. Însă ceea ce am putut sesiza a fost doar o formaţiune politică superficială şi incoerentă, care a pendulat între cei doi atomi ai vechii coaliţii dătătoare de dreptate şi adevăr, încât nimeni nu mai ştia, pe bună dreptate, unde este puterea şi unde este opoziţia. Cei care, astăzi, îşi fac un titlu de glorie din a fi lideri ai opoziţiei au preferat să se lanseze proiecte imagologice personale, pe care le-au abandonat la scurt timp. Timp de trei ani, opoziţia din România a oscilat între Generaţia 2008 (lansată în primăvara anului 2006) şi stolurile de cocori pe care le-au pierdut la primul vânt mai rece abătut asupra lor. Nu s-a crescut nimic real şi trainic, doar superficialitate şi incoerenţă. Care va fi mesajul credibil cu care se prezintă, mâine, opoziţia în faţa electoratului? Cu ce se poate justifica activitatea în cei trei ani de opoziţie? O parte dintre oamenii politici din opoziţie mai pot să afirme o colaborare strânsă şi repetată cu electoratul şi societatea civilă, o acţiune clară de interpelare a activităţii Guvernului. Ceilalţi, care au alergat doar după măriri şi glorii efemere, departe de electoratul care le-a acordat atâta încredere ce garanţie mai pot oferi? Sper că atunci când vor da ochii cu comunitatea, în 2008 şi 2009, aceşti „lideri” şi „formatori/purtători de imagine” nu vor începe să fredoneze, stingeri, celebrul cântec al lui Frank Sinatra din 1966, „Strangers in the Night”?:
“something in your eyes was so inviting
something in your smile was so exciting
something in my heart told me i must have you
strangers in the night two lonely people we were
strangers in the night up to the moment when we
said our first hello little did we know
…………………………………………………..
doo-be-doo-be-doo-dududududu
dadadadada-dadadadada
dadadadada-dadadadadada”
Alexandrescu Mihai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu